Persoane interesate

17.09.2023

SFÂNTUL IERARH DIONISIE ERHAN - UN SFÂNT CARE UNEȘTE BISERICILE ORTODOXE DE PE CELE DOUĂ MALURI ALE PRUTULUI

 



Sfântul Apostolul Pavel spunea: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile.” (Evrei 7, 26). Aceste cuvinte astăzi putem atribui cu mare cinste marelui părinte și ierarh Dionisie de Cetatea Albă-Ismail.

În rânduiala, care este precedată Hirotoniei în Arhiereu, slujba numită Cercarea și desemnarea candidatului (ipopsifiului) la treapta arhieriei, candidatul mărturisește credința deplină față de Biserica Ortodoxă și făgăduiește printre altele:

„Datorez iubire și sprijin țării și națiunii mele, și făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu, față de Prea Sfințiile Voastre și de poporul ce stă înainte, că voi jertfi cu bucurie și mulțumire sufletească însăși ființa mea, de va fi nevoie, pentru a lor întreagă păstrare, creștere și propășire.”

Aceste cuvinte cu siguranță le-a rostit și Dionisie Erhan, înainte de hirotonie în treapta de episcop.

La învestirea Prea Sfinţitului Dionisie ca episcop al Ismailului, la 20 aprilie 1934, regele Carol al II-a i-a spus următoarele cuvinte: „…Porneşti la drum cu o bogată comoară: dragostea turmei şi cu un frumos trecut de luptă naţională... Fii, Prea Sfinţia Ta, acela, care să străjuieşti fără odihnă la ridicarea Neamului, fii acela, care în Eparhia ta să te poţi lăuda că ai adus copii la şcoală, că ai îndemnat fără contenire pe cei păstoriţi să-şi întărească sufletele şi minţile. Biserica condusă de tine să fie lumină strălucitoare a puterii româneşti pe plaiurile basarabene”.

Nu știu dacă regele era bine informat despre succese anterioare ale ierarhului basarabean, dar cele rostite în Palatul Regal, l-au caracterizat pe sfântul ierarh drept Păstorul cel bun, care, după porunca Mântuitorului, „îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11).

În anul 1883, la vârsta de 15 ani, a bătut odată la poarta veche a mănăstirii Suruceni, tânărul fiu Dimitrie” și aici „în umbra brazilor mănăstireşti, în ungherele în care lăcrămau candelele şi făcliile, în chilia cu miros de busuioc şi flori de câmp, în asprele şi fericitele zile de post şi rugă, sufletul lui s-a luminat şi în această lumină i s-a zămislit clar drumul menirii sale pe care l-a parcurs stăruitor, gospodăreşte… Iată-l parcurgând primele trepte monahale. Iată-l iconom, ieromonah, stareţ şi arhimandrit…”. Peste 60 de ani va reveni pentru odihna cea veșnică. Iar peste 75, cu ocazia lucrărilor de reconstrucție a Bisericii mănăstirești „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” se descoperă nouă credincioșilor, într-o gropniță „în chip minunat, trupul neatins de stricăciune” al Episcopului Dionisie.

La începutul secolului XX numeroși clerici basarabeni, printre care s-a numără Dionisie Erhan, au jucat un rol important la realizarea Unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, mai ales prin intermediul predicilor orale și cele scrise în presa timpului.

La 22 martie 1918, ziarul „Cuvânt Moldovenesc” a publicat o amplă scrisoare a egumenului Dionisie Erhan de la mănăstirea Suruceni, judeţul Chişinău, în care se cerea revenirea Bisericii Ortodoxe din Basarabia la Biserica Ortodoxă Română „din ale cărei hotare am fost rupţi politiceşte şi duhovniceşti. În finalul scrisorii, Dionisie arăta că „în 1812 Sinodul rusesc n-a avut nici un drept să-i alipească duhovniceşte pe cei răpiţi politiceşte, făcând aceasta în pofida sfintelor canoane şi obiceiurilor Bisericii Ortodoxe”.

Nu avea studii teologice, nu avea universități finisate. Și totuși, era competent ca un slujitor, cunoaștea Biblia pe de rost. Gala Galaction spunea despre Dionisie, că acesta avea intelegență născută, nefăcută.

Un eveniment de importanță națională în perioada interbelică a fost inagurarea în anul 1926 a Facultății de Teologie din Chișinău. „Adevărată conștiință românească s-a cristalizat în jurul acestei școli de ortodoxie națională”, amintește teologul și poetul Nichifor Crainic despre deschiderea acestei instituții teologice. Despre rolul și impactul care a adus Facultatea de Teologie din Chișinău pentru teologie ortodoxă, prin profesorii ei celebri, aboslvenți renumiți și publicații de interes mondial, nu ne vom opri.

Și anume Facultatea a salvat soarta Sfântului Dionisie Erhan. La 22 octombrie 1933 Sfântul Sinod a invalidat alegerea lui Dionisie ca episcop de Ismail pe motiv că învingătorul nu deținea diplomă universitară.

Dionisie Erhan întrunea toate condiții dogmatice, liturgice și pastorale. Însă, cele civile, și anume prezența unei diplome de studii teologice universitare a devenit un impiediment fără precedent. Deși toată lumea, întreaga Basarabia îl dorea, Statutul Bisericii Ortodoxe nu poate accepta hirotonia unui candidat fără licența în teologie.

Soluția a fost găsită: consiliul profesoral al Facultății de Teologie, împreună cu senatul Universității din Iași, luând în considerare dorința unanimă a credincioșilor din sudul Basarabiei de a-l avea ca Episcop pe Dionisie, într-o însuflețită ședință din 21 martie 1934, la inițiativa decanului, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-a acordat cu mari elogii titlul de Doctor Honoris Causa. După acest eveniment Sfântul Sinod s-a întrunit în ședințele din 18-19 aprilie 1934, sub președinția Patriarhului Miron Cristea, confirmând alegerea ca Episcop titular al Episcopiei Cetatea Albă-Ismail. Astfel piedica a fost înlăturată, iar Facultatea de facto a contribuit la investirea vrednicului de pomenire – ierarh Dionisie în treapta de episcop.

Întreaga viața sfântului Ierarh a fost o slujire jertfelnică în fața Sfântului Altar, o lucrare pastorală de excepție și activitatea caritabilă de toată admirație.

Nenumărate predici și articole, școli de pictură și orfelinate, biserici târnosite și renovate și multe alte realizări lăsate în urma slujirii arhipăstorești ale lui Dionisie Erhan în calitate de Episcop de Cetatea-Albă-Ismail.

Mare Nicolae Iorga zicea că „un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete”. Să nu uităm trecutul, ca să nu plătit cu preț scump viața omenească, cultura și credința strămoșească.

Să nu uităm, să amintim, să mărturisim viața, faptele și meritele acestui mare ierarh, predicator și rugător: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7).


Preotul Maxim Melinti









03.09.2023

FERICIȚI CEI PRIGONIȚI!

 



120 de ani de la nașterea lui Dimitrie (Dumitru) BALAUR, preot, cărturar, folclorist, profesor de religie, traducător, publicist, originar din Basarabia, care a fost condamnat pentru „activitate contra primului de stat socialist din lume” și pentru „activitate contra orânduirii de stat”.

S-a născut la 4 sept. 1903 în familia dascălului Isidor Balaur din comuna Răzeni, jud. Lăpuşna (azi în r. Ialoveni).
După terminarea şcolii primare, în 1910, Dimitrie Balaur s-a înscris la Seminarul Teologic din Chişinău, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti, absolvindu-le cu „magna cum laude” (1928).
Pe parcursul unui an de studii (1928-1929) a fost profesor de religie la liceul din Rezina.

A absolvit şi Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea de Geografie şi Slava veche cu aceeaşi înaltă distincţie (1932). În perioada studiilor universitare a audiat cursurile profesorilor Nicolae Iorga, Constantin Giurescu, Simion Mehedinţi. Atunci tânărul Dimitrie a început să dovedească aptitudini de cercetător. În timpul vacanţelor culegea creaţii folclorice în satul natal. În mod special era apreciat de profesorul universitar Nicolae Popescu, academician. Fiind primite creaţiile populare culese de D. Balaur în s. Răzeni la publicaţia din Fălticeni „Şezătoarea”, Gheorghe T. Kirileanu – redactor al revistei şi secretar general al Fundaţiei „Regele Ferdinand I” – îl înştiinţa pe culegătorul de folclor, printr-o scrisoare din 2 ianuarie 1929, că preşedintele Fundaţiei „a rămas deplin mulţumit de rezultatul cercetărilor” în satul basarabean.

În altă scrisoare, din 31 martie acelaşi an, G. T. Kirileanu îi comunica lui D. Balaur că manuscrisul lui va fi publicat „în cel mai apropiat număr” al revistei. Tot acolo, G. T. Kirileanu îl sfătuia: „Ar fi bine să urmezi poveţele părintelui Nicolae Popescu privitoare la lucrarea pentru licenţă, de prezentat acum, în iunie. Ţi-ai lua grija despre asta şi ai putea să-ţi rânduieşti o viaţă mai potrivită, care să-ţi îngăduie a-ţi desfăşura toate darurile d-tale, pe care noi le preţuim din toată inima”. La sugestia profesorului său Nicolae Popescu, D. Balaur a realizat teza de licenţă „Bisericile din Moldova de răsărit” pe care a susţinut-o cu succes şi apoi a publicat-o (în 1934).
După cum a promis G. T. Kirileanu, culegerea lui D. Balaur – Din literatura populară a Basarabiei (din satul Rezeni – Lăpuşna) – a fost tipărită în revista de folclor „Şezătoarea” (1929, nr. 1-2, ianuarie-februarie, p. 49-75). Folcloristul şi etnograful bucureştean Iordan Datcu menţionează, pe drept: „În afară de cei doi folclorişti consacraţi, Gh. V. Madan şi P. Ştefănucă, jud. Lăpuşna a dat, în perioada interbelică, încă un folclorist, D. Balaur, cu o contribuţie mai restrânsă şi de aceea mai puţin cunoscut. Totuşi, el trebuie menţionat pentru că în folcloristica interbelică a fost singurul basarabean care a tipărit, în prima noastră revistă de folclor, o colecţie remarcabilă, Din literatura populară a Basarabiei (din satul Rezeni – Lăpuşna)”.

Colecţia este însoţită de o notă biografică la subsol, semnată de G. T. Kirileanu. Culegerea conţine: conocării, iertăciuni, o colindă la Crăciun, un hăit la Anul Nou, bocete, cântece lirice.

Începând cu anul 1930, D. Balaur a activat ca funcţionar la Sfântul Sinod din Bucureşti, apoi - consilier cultural la Episcopia Bălţi, fiind şi secretar de redacţie la revistele „Biserica Ortodoxă Română” şi „Biserica basarabeană”. În acel timp a muncit mult, studiind preocupările bisericilor şi şcolilor din centrul Basarabiei. La Bucureşti, a participat la înfiinţarea bibliotecii „Viaţa nouă”, împreună cu preoţii Paraschiv Angelescu şi Olimp Căciulă şi cu viitorul preot Dumitru Fecioru.
În anul 1937 a fost hirotonit preot, în Catedrala Episcopală din Bălţi. La 28 iunie 1940, D. Balaur, împreună cu familia, ca şi mulţi intelectuali din Basarabia, s-a refugiat în România, la Bucureşti. În capitală a primit post de preot la biserica „Oborul Nou”. În toamna lui 1941, D. Balaur a revenit la Episcopia din Bălţi.
Odată cu ocuparea postului de consilier al Eparhiei Bălţi – Hotin, s-a implicat tot mai mult în viaţa culturală şi, mai ales, religioasă a judeţelor nordice ale Basarabiei. Când nu era „pe teren”, prin parohiile săteşti, era de dimineaţă până seara la Episcopie, încât familia abia îl vedea seara târziu, iar duminica participa la slujba arhierească de la catedrala din Bălţi. Corespondenţa bogată din anii 1937-1944, cu întreruperea din anul 1940-1941, atestă relaţii multiple cu preoţii din satele şi târgurile din judeţe, schimburi de cărţi şi reviste, colaborări reciproce cu publicaţiile din alte părţi – de la Chişinău, de exemplu.

Despre activitatea de organizare a consilierului cultural eparhial, preotul Dimitrie Balaur, aflăm dintr-o dare de seamă din 20 ianuarie 1942, adresată Guvernământului Basarabiei. În această dare de seamă se menționa că Cercurile culturale pastorale se țineau în toate reședințele de parohii, se continua distribuirea cărților de rugăciuni editate la Tipografia Eparhială, se organizau adunări duminicale pentru credincioși. În eparhie se mai desfășura activitatea misionară și opera de binefacere, toate aceste măsuri se desfășurau sub conducerea părintelui Dimitrie.

Însă la 21 martie 1944 a fost nevoit să se refugieze din nou (pentru totdeauna), de data aceasta, la Caransebeş, unde au fost transportate bunurile Episcopiei din Bălţi. În 1945, D. Balaur, cu familia, s-a mutat la Bucureşti, unde a fost primit ca profesor la Seminarul „Nifon Mitropolitul”. Aici a lucrat până în 1948, când seminarul a fost desfiinţat. La 1 septembrie a aceluiaşi an D. Balaur a fost numit preot la biserica din cartierul Parcul Domeniilor, aşa-numita „Mănăstirea Caşin”. Şi aici D. Balaur fusese un slujitor iubit de enoriaşi. Însă situaţia în România stăpânită după război de comunişti se schimbase. Organele de represiune îl urmăreau, mai ales, când se întâlnea cu alţi preoţi din Basarabia. Considerau că la asemenea întâlniri se uneltea împotriva regimului comunist în ţară.

În luna martie 1959 „Mănăstirea Caşin” a fost închisă. Slujitorii principali ai mănăstirii, inclusiv D. Balaur, au fost arestaţi. Preotul basarabean a fost judecat la Tribunalul Militar din Bucureşti.

La data de 4 aprilie 1959 parintele a fost ridicat de Securitate din biserica la care slujea. Procesul asa-numitului „lot Mănăstirea Casin” a avut loc la data de 4 septembrie, când parintele Dimitrie implinea 56 de ani. El a fost condamnat pentru „activitate contra primului de stat socialist din lume” și pentru „activitate contra orânduirii de stat”.

Preotul Dimitrie Balaur a fost condamnat la 12 ani de temnița grea pentru lupta contra primului stat socialist din lume, Uniunea Sovietica, și la „15 ani munca silnica, 8 ani degradare civica și confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale”. Părintele a fost închis la închisorile din Jilava, Gherla, în Delta Dunării, în Balta Brăilei și Periprava.

A fost eliberat la 30 iulie 1964. pe când avea 61 de ani.

A mai slujit apoi la bisericile „Puişor”, „Drumul Taberei”, „Sfânta Vineri Nouă” şi altele (până în 1996).

A colaborat la revistele: „Misionarul”, „Apostolul”, „Însemnări creştine”, face corectură, tehnoredactare, publică articolele preoţilor din eparhia sa, scrie recenzii la „Biserica basarabeană”, înlesneşte schimburile cu revista „Arma cuvântului”, răspunde la solicitările pentru diferite volume care urmează să apară în diferite oraşe ale Basarabiei.

La data de 6 aprilie 1996, de Sâmbăta lui Lazăr, după ce a făcut un parastas la cimitirul „Sf. Vineri”, a suferit o hemoragie cerebrală şi s-a stins din viaţă în ziua de 19 aprilie 1996 la vârsta de 91 de ani, de Izvorul Tămăduirii, după 59 de ani de preoţie.

A fost îngropat la Mănăstirea Cernica de Paștele Blajinilor, prima zi de pomenire a morţilor după Paşte în Basarabia, sărbătoare pe care a iubit-o atât şi despre care a scris în revista „Biserica Ortodoxă Română”, cu 60 de ani în urmă.

Operă:
Din literatura populară a Basarabiei, publicată în „Şezătoarea”, 1929, nr. 1-2, p. 49-75;
Biserici din Moldova de răsărit (Bucureşti, 1934, 48 p.);
Anthologhioanele din anul 1766: Studiu de bibliografie (extras din „Biserica ortodoxă română”, an. III, 1935, nr. 9-10);
Profesorul Gheorghe Vâlsan: Un savant religios (publicat în „Biserica ortodoxă română”, anul III, 1935, nr. 9-10);
O şcoală model: Seminarul Teologic din Chişinău sub conducerea părintelui Serghie Bejan (Bucureşti, 1936, extras);
Destinul unui preot transnistrean (Petru Vasilcovschi) // Biserica basarabeană. - An. II, 1943. - Nr. 5. – P. 217-231;
Vasilcovschi (Preotul Petru), Vizite pastorale individuale/ Pref. de D. Balaur, 1943, 23 p. (extras din „Biserica basarabeană”, an. II, 1943, nr. 4).

Bibliografie generală:
BĂIEȘU N., Preotul și omul de știință Dimitrie Balaur (110 ani de la naștere) / Nicolae Băieșu // Revista Akademos. – Nr. 3 (30), septembrie 2013 - P. 99-101.
DATCU I., G. T. Chirileanu şi Dimitrie Balaur / Philologia. – septembrie-octombrie/2011. - Nr. 5-6. – P. 95-99.
NICOLESCU C., Părintele Dimitrie – un Balaur cu inima de aur / Costion Nicolescu. Sarea pământului – încrucișări, întâlniri, însosiri. – Iași: Ed. Doxologia, 2011. – P. 145-149.
PETCU N. Adrian, Părintele Dimitrie Balaur în temniţa comunistă [Resursă electronică] / https://ziarullumina.ro/.../parintele-dimitrie-balaur-in... (accesat la 06.12.2022)
TEODOREANU E., Preotul Dimitrie Balaur și ai săi // Elena Teodoreanu. Memoria – revista gândirii arestate. – Nr. 9/septembrie 1993. – P. 27-37.
TEODOREANU E., Părintele Dimitrie cel necunoscut. – București: Ed. Bizantina, 2001.
TEODOREANU E., Părintele Dimitrie cel necunoscut. Destinul unui preot basarabean / Elena Teodoreanu // Revista Akademos. - Nr. 3 (30), septembrie 2013. – P. 101-106.

31.08.2023

AGONISEALA vs NĂPĂSAREA

 




Am constatat prezența în societatea noastră a celor două extreme – agoniseala fără limită și nepăsarea fără limită.
Cei dintâi trăiesc ca să muncească, muncesc ca să cumpere lucruri luxoase în credit, să fie în rând cu lume, iar dacă se odihnesc, atunci după odihna lor mai au nevoie de lecuire. Și așa se primește că în loc de familia – la ei pe prim plan este lucru, în loc de odihnă – lucru, în loc de Biserica – din nou lucru. Ca rezultatul, copiii cresc parcă n-ar avea părinți, fiind lipsiți de dragostea părintească; soții trăiesc fără fidelitate, cu relații extraconjugale - fără remușcări și gândul la unele consecințe fizice sau morale - o viață trăită fără cultură, bunul simț, credință ca atare - job and party.
Și altă extremă - nepăsarea totală: beau, mănânc, petrec, nici o grijă pentru școlarizare, un dezinteres pentru prezentul și viitorul. Acest fenoment se regăsește tot mai multe în rândul tinerilor noștri, crescuți din banii părinților, la care spiritul de muncă, de luptă, de asigurarea unui trai decent este complet atrofiat. Pentru ei nici părinții, nici profesorii de la școală, nici poliția și nici preotul nu sunt autoritate. Rețele de socializare, luxul, selfie, limbaj și comportament vulgar - sunt normalitate. Nu le pasă de nimic și de nimeni!
Apostolul Pavel ne avertizează: „Ce va semăna omul, aceea va şi secera!” (Galateni 6, 7). Având un scop bine determinat și bine gândit putem face planuri și visa pentru un viitor decent, liniștit și pașnic, nu doar viitor îndestulat, sătul și confortabil!