Faceți căutări pe acest blog

Se încarcă...

Persoane interesate

02.12.2011

SIDA - boala care schimba lumea



Emisunea Moldova în direct 01.12.2011
Tema: SIDA - boala care schimbă lumea

Invitaţi: Viorel Soltan, Viceministru al Sănătăţii
Rodica Ivtodi, Preşedintele Centrului Regional Politici Comparate
Prot. Maxim Melinti, paroh al bisericii din s. Ghidighici,
Maria, asistenta la Centrul Regional Politici Comparate



Idei umaniste și concepții isihaste în opera lui Paisie Velicicovski






IDEI UMANISTE ŞI CONCEPŢII ISIHASTE ÎN OPERA PAISIE VELICICOVSKI

Introducere
„Dacă în primul său mileniu (secolele IV-XIV), calea isihastă are expresii dense, legate strâns de practica spirituală și comunicate de la maestru la ucenic, pe linii de filiație spirituală, începând din secolul a XIV-lea ea iese în lumina istoriei, primește o formulare intelectuală elaborată (novatoare din punct de vedere teologic), se revarsă în viața Bisericii, se pregătește să facă față unui alt moment: prezența sa în lumea modernă, printr-o expresie și practică adecvată acestei lumi. Pustia egipteană, Sinaitul, Athosul (el mai ales!), mănăstirea Neamț (prin Paisie Velicicovski), Rusia „pelerinului rus”: iată câteva mari centre ori puncte de articulație ale acestei tradiții”[1].

Umanismul ortodox şi cultura românească
Umanismul ortodox românesc este făuritor de cultură. El a găsit o cultură frumoasă ortodoxă la apariţia lui. Dar el o adânceşte, o amplifică şi orientează în sensul realizării clasicismului creştin.
Dorinţa de a ridica nivelul cultural al poporului e prezentă mereu în sufletele umaniştilor români, în deosebi clerici.
Printre cele mai preţioase opere de cultură pe care umanismul românesc le-a adus ţării, au fost în primul rând tipografiile. Ele au fost înfiinţate de Biserică încă din secolul XVI. Din tipografiile de la Trei Ierarhi, de la Câmpulung, de la Târgovişte etc. au văzut lumina tiparului mii de cărţi: cărţi de slujbă, cazanii, pravile, cărţi originale în greacă sau slavonă, prelucrări, compilaţii şi mai ales traduceri.  Traducerile în limba românească sunt unul din meritele excepţionale ale umaniştilor români. La început aceste traduceri sunt greoaie, dar continua lor şlefuire va aduce şi naturaleţe şi armonie. Cazania lui Varlaam, Noul Testament al lui Simion Ştefan, lucrările Mitropolitului Dosoftei şi Biblia de la 1688 desăvârşesc unitatea limbii literare[2]. Dar o adevărată cultură se cuvine a se bucura în orice epocă de calificativul: umanistă. Ea trebuie să fie formativă structural, să aibă în conţinutul ei germenii necesari formării multilaterale a omului, spre desăvârşirea lui[3].

Isihasmul şi educația[4]
Cunoaştem, că călugări aghioriţi pe lângă multiplele sale ascultări au inclus şi studierea literaturii duhovniceşti şi perpetua se ocupau cu transcrierea manuscriselor cu conţinut religios, filozofic şi istoric. Muntele Athos a dat lumii ortodoxe pe mulţi renumiţi teologi şi ierarhi, care în viitor au desfăşurat o activitate spiritual-educaţională în acele ţări, unde i s-a oferit a sluji Bisericii lui Hristos[5].
Printre cei care au iluminat şi au îmbogăţit ortodoxia prin studiile cu conţinutul ascetic amintim pe Antonie şi Teodosie de la Lavra Peşterilor din Kiev, Mitropoliţii Grigorie Ţamblac, Petru Movilă, Evfimie de la Târnova, Cuvioşii Nicodim de la Tismana şi Paisie Velicicovski, Arhimandritul Andronic Popovici şi mulţi alţi.
În Kiev, discipolul Cuviosului Antonie, Teodosie a introdus în mănăstirea Peşterilor statutul mănăstirii Studion, alcătuit în anul 798 de către Teodor Studitul, potrivit căruia „călugărilor se îngăduia copierea cărţilor. Statutul Studit prevedea cărturăria călugărilor. Capitolul 26 al Statutului stabilea prezenţa bibliotecilor în fiecare mănăstire. Pentru păstrarea cărţilor se preconiza oferirea unor spaţii speciale”[6].
Avem şi câteva ştiri privitoare la activitatea culturală-teologică a lui Nicodim de la Tismana[7]. Mitropolitul Nestor Vornicescu relatează că „datorită reorganizării monahismului românesc prin Cuviosul Nicodim de la Tismana, precum şi influenţei învăţăturii isihaste, deosebit de înfloritoare la Muntele Athos, s-au creat condiţii favorabile nu numai pentru o profundă cunoaştere a literaturii teologice de către slujitorii sfintelor noastre altare, ci şi pentru intensificarea acţiunilor de caligrafiere, de copiere a textelor liturgice şi biblice în mănăstirile româneşti”[8].  
În primul rând este vorba de corespondenţa pe care a purtat-o Nicodim cu cei pe care i-a cunoscut în timpul şederii sale în Muntele Athos[9].
În al doilea rând, el a adunat în jurul său câţiva călugări luminaţi şi a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată Peninsula Balcanică[10].
S-au păstrat două scrisori ale patriarhului Evfimie de Târnova, „o mare personalitate isihastă şi un reputat teolog”[11] către Nicodim de la Tismana[12]: în prima îi răspunde la şase întrebări pe care i le-a pus în legătură cu îngerii, iar în a doua îi dădea lămuriri cu privire la curăţia morală a celor ce doreau să primească Taina Preoţiei. Din cercetarea întrebărilor puse de cuviosul Nicodim reiese că el n-a fost numai un bun organizator al vieţii călugăreşti, ci şi un temeinic cunoscător al Sfintei Scripturi, un călugăr dornic să cunoască şi să adâncească felurite probleme teologice[13].
Prin anii 1404-1405, cuviosul Nicodim a caligrafiat „cu mâna sa”[14] pe pergament un frumos Tetraevanghel în limba slavă bisericească, fiind primul manuscris cu dată sigură, scris în opinia unor istorici, pe teritoriul Ţării Româneşti[15], care un timp se afla în Muzeul de Artă, iar în prezent se păstrează în Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti. Este un manuscris de o mare frumuseţe artistică, cu multe podoabe (frontispicii, iniţiale, titluri cu litere aurite), cu o ferecatură în argint, pe care sunt redate Răstignirea şi Învierea Domnului. Se crede că acest frumos manuscris a fost copiat la mănăstirea Prislop, din părţile Haţegului, unde se retrăsese, în dorinţa de a trăi în singurătate. Însuşi autorul menţionează pe ultima filă următoarele: „această Evanghelie a scris-o Nicodim în Ţara Ungurească, în anul al şaselea al izgonirii lui. 6913 (= 1405)”[16], ceea ce atestă întocmirea ei într-o biserică ortodoxă din afara hotarelor Ţării Româneşti.
Mai amintim şi de altă personalitatea notorie din perioada mai târzie a culturii isihaste – misticul şi teologul al veacului XVI Cuviosul Maxim Grecul, „una din cele mai tulburătoare figuri ale aghiografiei ortodoxe”[17]. Cuviosul Maxim – călugărul mănăstirii athonit Vatoped, la invitaţia kneazului Moscovei Vasilii Ioannovici (1505-1533) a poposit în Moscova. Ţarul rus a demonstrat dorinţa de a cerceta manuscrisele şi cărţile mamei sale, Sofia Paleolog. În legătura cu faptul acesta, călugărului athonit i s-a poruncit traducerea în slavoneşte a tâlcuirii asupra Psaltirii, apoi cărţii Faptelor Apostolilor şi altor cărţi cu conţinut liturgic.
Un rol important, l-a avut Arhimandritul Andronic Popovici (1820-1893), „o personalitate excepţională şi prodigioasă, unul din ultimii reprezentanţi ai vechii culturi de carte ortodoxă”[18].
În 1847 ierodiaconul Andronic a fost numit tipicar la mănăstirea Secul, unde concomitent avea grijă de păstrarea cărţilor[19].
Biblioteca nu avea o încăpere aparte. Predecesorul lui Andornic – Ieromonahul Neofit păstra toate cărţile mănăstirii într-un cufăr din chilia sa. Iar după incendiu, care avut loc în mănăstire în anul 1844, aproape toate cărţile au ars, pentru că era dificil a fi scoase din cufăr, aflat în chilie. După cum ne mărturiseşte însuşi Andronic în cartea sa „Oareşcare aduceri aminte...”: „Am fost rânduit de ascultare, ca să fiu tipicariu soborniceştei biserici, în locul părintelui duhovnicului Neofit... Pentru că pătimise mare primejdiu când a fost pojar, că au ars barba... că el pe toate cărţile monastirii le ţinea întru un dulap în chilie: şi s-au sârguit, pe cât s-au putut de lei scăpa”[20].
Deci Andronic hotărăşte să amenajeze biblioteca într-o clădire separată, având grijă să procure pentru mănăstire cărţi în limbile română, slavonă şi greacă. Despre lucrul acesta ne expune Andronic în continuare: „Şi am întemeiat biblioteca, deasupra sfintei porţi supt clopotniţa cea mare... şi m-am sârguit de am adunat tot felul de cărţi: în limba moldovenească, slavenească şi grecească, aşezândule în două dulapuri mari, şi am făcut deasupra fereastră un pat mare, din dulapi groşi, de brad, pe carele se întind cărţile, de se usucă, ne urmând nevoia, a se mai scoate afară”[21].
El găsea permanent timp, de rând cu alte ocupaţii, să citească şi să transcrie textele, care i-au plăcut. Orele libere de ascultare monahale şi de rugăciuni părintele Andronic le dedică cititului şi lucrărilor literare. Rodul trudei sale în planul acesta constă din aproximativ 60 de volume în manuscris cuprinzând circa 5100 de pagini (după enumerarea făcută de însuşi părintele Andronic)[22].
Părintele Andronic Popovici rămâne un neobosit truditor, bibliograf, cronicar, istoric, copist, duhovnic şi un fidel custode al învăţăturii stareţului Paisie Velicicovski.

Paisie Velicicovski şi opera sa
Unul din personalităţi remarcabile ale spiritualităţii ortodoxe şi a culturii moldoveneşti din sec. XVIII este Cuviosul Părintele nostru Paisie Velicicovski, care a adus o contribuţie valoroasă în cărturăria isihastă.
Sfântul Paisie a trăit şi activat într-o vreme în care monahismul în general, chiar şi cel athonit, era într-o perioadă de decădere. Dumnezeu, Domnul istoriei, în pronia Sa a rânduit ca în această perioadă să activeze unul dintre marii oameni duhovniceşti care, nu numai că a descoperit frumuseţea vieţii duhovniceşti, dar a şi creat un curent de reînnoire duhovnicească, paisianismul[23]
Ieromonahul Leonid, docent al Academiei Duhovniceşti din Sankt-Petersburg menţiona că „stareţul Paisie n-a fost un scriitor bisericesc în sensul propriu al cuvântului. El a fost un înfăptuitor practic, creatorul unei fraţii monahale multinaţionale şi al unei şcoli de copişti şi traducători ai Sfinţilor Părinţi”[24].
Activitatea literară a stareţului Paisie a fost determinată de însăşi condiţiile de viaţă.
Din autobiografia stareţului aflăm că la început de cale, fiind tânăr călugăr, el n-a găsit în mănăstiri nici părinţi spirituali, nici literatura potrivită. Precum mărturisea el însuşi: „Nu m-am învrednicit în tinereţea mea şi la începutul călugăriei – scria Paisie unui din ucenicii săi, - să găsesc pe cineva, care putea judeca clar şi limpede, un sfat sau îndrumare pentru studierea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, ...nici urmă de povăţuire trează din partea cuiva n-am fost vrednic să văd... Ei m-au lăsat să trăiesc fără nici o grijă păstorească...”[25]
Astfel că „Cuviosul Paisie s-a luptat foarte mult pentru ca orice egumen şi orice stareţ şi orice duhovnic să cunoască bine Sfânta Scriptura şi Sfinţii Părinţi, pentru că această cunoaştere este adevărată îndrumare pe calea mântuirii”[26].
Ieromonahul Leonid, analizând opera literară a lui Paisie, menţionează că lucrările sale au fost alcătuite din următoarele tipuri:
Corespondenţă cu diferite persoane, privind problemele vieţii monahale în general şi la obştea sa în special;
·           Învăţături scrise cu diferite ocazii;
·           Răspunsuri la probleme ce i se înfăţişau;
·           Rapoarte oficiale către autorităţile duhovniceşti;
·           Autobiografia sa, în care stareţul a dorit să expună istoria formării obştii sale[27].
Din prima categorie, profesorul rus Iaţimirski enumără 44 de manuscrise ale stareţului Paisie, care au fost transcrise de ucenicii săi şi apoi răspândite în întreaga lumea ortodoxă. Din operele sale din categoria a doua şi a treia, în număr de 28, se evidenţiază lucrarea „Despre rugăciunea minţii”, care cuprinde 6 capitole şi o introducere. Lucrarea a fost folosită de scriitorii asceţi ruşi Ignatie Breanceaninov şi Teofan Zăvorâtul. Autobiografia stareţului Paisie se caracterizează prin sinceritate şi adevărul celor relatate.
Biografii lui Paisie subliniază că el a fost complet străin de influenţa apuseană.
În 1782, la Veneţia a apărut „Filocalia grecească”, care conţine perle ale ascetismului răsăritean, realizată de mitropolitul Macarie şi de ieromonahul Nicodim Aghioritul. Paisie cunoştea această carte şi va fi influenţat de ea în tipărirea „Filocaliei” sale de mai târziu. O parte din textele „Filocaliei greceşti” erau deja traduse în obştea sa, cealaltă parte vor fi traduse de ucenicii săi. La rugămintea mitropolitului de Sankt-Petersburg şi Novgorod Gavriil (Petrov-Şapoşnicov, 1730-1801), Paisie va reuni textele slavoneşti ale acestor traduceri şi le va expedia la Moscova. După o riguroasă verificare sub aspectul filologic şi teologic de către profesorii Academiei Duhovniceşti de la Kiev, prima ediţia a Filocaliei – „cunună a strădaniilor”[28] stareţului Paisie, intitulată în limba rusă „Dobrotoliubie” a apărut de sub tiparniţa sinodală de la Moscova în anul 1793, încă pe când Paisie trăia. Ediţia a doua a văzut lumina tiparului în 1822. Alte scrieri ascetice au intrat în culegerea din 1848. „Astfel, prin strădaniile stareţului Paisie, mănăstirea Neamţ a ajuns cel mai însemnat centru de cultură teologică-ascetică din ţările române”[29].
Teologul rus Gheorghe Florovski, în cartea sa „Căile teologie ruseşti” scrie: „Publicarea Filocaliei slavono-ruse a fost un eveniment nu numai în istoria monahismului rusesc, ci şi în istoria culturii spirituale ruse. Filocalia a fost punct de plecare şi impuls , întoarcere la izvoare; a fost deschidere de drumuri noi, a fost descoperire de noi orizonturi”[30].
Activitatea literară de traducere îşi atinge în această perioadă apogeul. „Scrierile lui Paisie, menționează părintele John Meyendorf, s-au răspândit în Rusia într-un număr mare de exemplare manuscrise sau împrimat. Îl vedem pe „pelerinul” necunoscut cumpărând pe două ruble un exemplar din Dobrotoliubie; părinții de la Optina s-au folosit de scrierea aceasta pentru a pregăti noi traduceri patristice și Teofan Schimnicul (Zăvorâtul – n.n.) a publicat o ediție revezuită și îmbogățită care, până astăzi costituie hrana spirituală preferată a călugărilor ruși”[31].
Numărul manuscriselor păstrate  din timpul lui Paisie se ridică la aproape 300, din care aproximativ 40 au fost scrise de el însuşi. Mulţi călugări din obştea mănăstiri Neamţ au fost trimişi la Academia Sf. Sava din Bucureşti pentru studiul limbii eline, încât se poate vorbi de o adevărată şcoală de traducători, după toate regulile. Traducerile să făcea în limbile română şi slavonă, aproape exclusiv după manuscrisele greceşti[32].
Printre aceste traduceri găsim scrieri din sfinţii: Vasile cel Mare, Ioan Damaschin, Grigorie Palama, Grigorie Sinaitul, Diadoh al Foticeii, Dorotei din Gaza, Isaac Sirul, Ioan Scărarul, Macarie Egipteanul, Marcu Ascetul, Nichita Stethatul, Petru Damaschin, Simeon Noul Teolog ş.a., ca şi numeroase antologii pe tema rugăciunii lui Iisus şi pe diferite teme dogmatice[33].
Mănăstirea Neamţ, cu ucenicii lui Paisie a fost vestită prin numeroasele şi frumoasele ei lucrări tipografice din secolul al XIX-lea, acest aşezământ monahal a contribuit ca principiile obştii paisene să fie cultivate în monahismul moldovenesc[34].
Cuviosul Paisie Velicicovski, pe baza experienţei sale de la mănăstirile româneşti pe care le-a cunoscut din tinereţe, pe baza experienţei împrumutate de la călugării Sfântului Munte Athos, a venit la mănăstirea Neamţ, şi-a intensificat viaţa spirituală din Moldova.
Atât la Dragomirna cât şi la Secu a introdus rânduiala vieţii monahale athonite autentice, care era deja în mare parte dezvoltată, dar pe care a intensificat-o, şi anume: viaţa de obşte sau chinovială să se bazeze pe sărăcie de bună voie, absolută, şi pe ascultarea desăvârşită faţă de stareţ; pe citirea Sfintei Scripturi şi scrierilor Sfinţilor Părinţi şi pe arătarea dragostei creştine faţă de călugării care sunt în vârsta înaintată, ajutându-i, în boala lor sau în neputinţa lor, să simtă dragostea lui Hristos prin slujirea fraţilor; în acelaşi timp, primind pe credincioşii cu multă dragoste şi atenţie, demonstrând ospitalitatea tradiţională creştinească şi călugărească.
           
Concluzii
Savantul Hibarin spunea că „acest minunat stareţ pe dreptate a meritat să poartă nume de înnoitorul vieţii monahale ruseşti şi primul călugăr-îndrumător şi conducător în lectura ascetică. În secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în Rusia, literatura ascetică era foarte săracă. Dar traducerile efectuate de părintele Paisie au transformat acest neajuns într-o bogăţie duhovnicească a vieţii călugăreşti renovate”[35].
Într-adevăr putem constata că întreaga activitatea literară a stareţului Paisie s-a inspirat de trăire isihastă, de umanism ortodox, „din iubire de Dumnezeu, din dragostea faţă de Biserică şi de aproapele (său – n.n.). Aceasta dragoste este prezentă în toate operele stareţului Paisie. Fiind iluminat de Harul Dumnezeiesc, smeritul stareţ a împărţit dragostea tuturor, celor care caută pe Hristos. Şi câte suflete îngreuiate şi împovărate s-au adăpat din acest izvor nesecat al dragostei, care a avut influenţa asupra vieţuitorilor de la Optina, asupra marilor asceţi ruşi: Ignatie Breanceaninov, Teofan Zăvorâtul şi mulţi alţi”[36].

Prot. Dr. Maxim MELINTI


Note:
 
[1] André Scrima, Despre isihasm, Ediție îngrijită de Anca Manolescu, Humanitas, București, 2003, p. 10.
[2] „Umanismul ortodoxiei româneşti”, în Buletin informativ al Partidului Umanist din Moldova, nr. 1, martie 2006, p. 8.
[3] Mitrop. Nestor Vornicescu, Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII, Craiova, 1983, p. 350.
[4] Vezi următoarele studii despre monahism și educație: Pr. dr. Dumitru Megheşan, „Rugăciune şi umanism”, în MitrBan, XXXIV (1984), nr. 9-10, pp. 527-532; Архим. Киприан Керн, „Ангелы, иночество, человечество. К вопросу об ученом монашестве”, în Церковь и время, 1998, nr. 1 (4), pp. 135-153.
[5] Архим. Августин Никитин, „Афон и Русская Православная Церковь (Обзор церковно-литературных связей)”, în Богословские Труды, vol. 23, Мoscova, 1997, p. 76.
[6] Ibidem, p. 78.
[7] Vezi studiul nostru: „Sfântul Nicodim de la mănăstirea Tismana – reorganizator al monahismului românesc”, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, vol. III, CEP USM, Chişinău, 2006, p. 232-236.
[8] Mitrop. Nestor Vornicescu, Op. cit., p. 229.
[9] Pr. Epifanie Norocel, „Sf. Eftimie, ultimul patriarh de Târnova şi legăturile lui cu Ţările Româneşti”, în BORom, LXXXIV (1966), nr. 5-6, pp. 565-570.
[10] Protos. Ioanichie Bălan, Patericul românesc ce cuprinde viaţa şi cuvintele unor cuvioşi părinţi ce s-au nevoit în mănăstirile româneşti. Secolele XIV-XX, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 90-92.
[11] Pr. Mihail Zorilă, Viaţa şi activitatea Sf. Nicodim de la Tismana, 1991, p. 23.
[12] Pr. Gheorghe I. Drăgulin, „Sfântul Nicodim de la Tismana şi curentele vieţii religioase din veacul al XIV-lea”, în MitrOlt, XXVIII (1976), nr. 11-1, pp. 962-971; Ştefulescu A., Mănăstirea Tismana, Bucureşti, 1909; Венелин Ю.И., Влахоболгарские грамоты, СПб., 1840; Сырку П.А., Из истории сношений русских с румынами, СПб., 1896; Яцимирский А.И., Из истории славянской письменности в Молдавии и Валахии XV-XVI вв., СПб., 1906.
[13] Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 311.
[14] Alexandrescu-Dersca Burgaru M. M., Călătorii străini despre Ţările Române, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 199.
[15] Emil Lăzărescu, „Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche românească (până la 1385)”, în Romanoslavica,  XI (1965), pp. 237-284; Mircea I. R., „Cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească: Tetraevanghelul popii Nicodim (1404-1405)”, în Romanoslavica, XIII (1966), pp. 203-221; Tit Simedrea, „Glosa pe marginea unei însemnări”, în MitrOlt,  XIII (1961), nr. 1-4, pp. 15-24.
[16] Pr. Dumitru Bălaşa, Sfânta Mănăstire Tismana, Editura „Mitropolia Olteniei”, Craiova, 197, p. 22.
[17] Sfântul Maxim Grecul, Viaţa şi cuvinte de folos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002, p. 7.
[18] Margareta Cervoneac, Tradiţiile muzicale ale mănăstirii Noul Neamţ, Tipogr. Acad. de Şt. a RM, Chişinău, 2004, p. 48.
[19] Despre activitatea arhim. Andronic în calitate de bibliotecar vezi la fel studiul nostru: „Arhimandritul Andronic Popovici, bibliotecar al mănăstirilor Neamț și Secu”, în Destin Românesc, Serie nouă, Revista de istorie și cultură, 2007, an. II (XII), nr. 3-4 (51-52), pp. 84-90.
[20] Arhim. Andronic Popovici, Oarceşicare aducere aminte despre mine. 1892, în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fond 2119, Inv. 3, Dosar. 95, f. 22.
[21] Ibidem, f. 22 v.
[22] Margareta Cervoneac, Op. cit., p. 49.
[23] Pr. conf. dr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Trinitan, Iaşi, 2002, p. 102.
[24] Иером. Леонид Поляков, „Литературное наследство Паисия Величковского”, în Журнал Московской Патриархии, 1957, nr. 4, p. 57.
[25] И. Хибарин, „Литературно-переводческая деятельность старца Паисия (Величковского)”, în Журнал Московской Патриархии, 1956, nr. 12, p. 59.
[26] Mitr. Daniel Ciobotea, „Vocaţie şi destin filocalic la români”, în Românii în reînnoirea isihastă, Editura Trinitas, Iaşi, 1997, p. 11.
[27] Иером. Леонид Поляков, Idem.
[28] Pr. Nicolae Popescu, „Comemorări. 160 de ani de la moartea stareţului Paisie Velicicovski”, în MitrOlt, VII (1955), nr. 1-2, p. 46.
[29] Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II. Editura IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 565.
[30] Прот. Георгий Флоровский, Пути русского богословия, Париж, 1998, p. 26.
[31] John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas și mistica ortodoxă, trad. de Angela Pagu; prefață de Teodor Baconsky. – București: Humanitas, 2007, p. 142.
[32] Pr. conf. dr. Ion Vicovan, Op. cit., p. 111. Vezi la fel: Paisie și sinteza filocalică, în André Scrima, Despre isihasm, Ediție îngrijită de Anca Manolescu, Editura Humanitas, București, 2003, pp. 202-204.
[33] Ibidem, p. 329.
[34] Pr. Paul Mihail, „Stareţul Paisie de la Neamţ înnoitorul monahismului”, în MitrMold,  XXXVIII (1962), nr. 5-6, p. 414.
[35] И. Хибарин, Op. cit., p. 62.
[36] Иером. Леонид Поляков, Op. cit., p. 61.