Casă în care
locuiește familie creștină este biserică mică. În primul secol al
creștinismului, creștinii se adunau pe la casele mari a celor mai înstăriți
membrii, unde se rugau, citeau Scripturile și făceau frângerea pâinii. Sfântul
Apostol Pavel se adresează către Corinteni, cărora le transmite îmbrățișeri din
partea lui Acvila și Priscila, împreună cu Biserica din casa lor (1 Corinteni
16, 19).
Când
Bisericile au „ieșit” din case particulare, cele din urmă au rămas „bisericile
mici”. Astfel, Sfântul
Ierarh Ioan Gură de Aur numește familia biserica de acasă sau biserica cea mică.
Bărbat și
femeia, încununați întru legătura dragostei devin o „filială” mică a Bisericii
mari. Precum în Biserica creștinii sunt adunați din dragoste față de Dumnezeu
și din dragoste unii față de alții, tot la fel și în fiecare familie, trebuie
să fie mărtuire vie a dragostei desăvârșite, dragoste, care înlocuiește pasiunea
cu jertfirea, unde ambiții și egoismul sunt dezrădăcinate, iar în locul lor se
sădește dăruire, smerenie, răbdare și înțelepciune.
Totodată
dragoste este virtutea cea mai desăvârșită pentru creștini, pentru că, spune
Evanghelistul Ioan: dragostea este de la Dumnezeu şi oricine
iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu (1 Ioan 4, 7). Or familia și casă unită întru
legătura dragostei are în mijlocul ei pe Dumnezeu. De aici derivă regulă foarte
simplă: Dacă familia cultivă dragostea, în casa va dăinu pe vecie Dumnezeu, iar
acolo unde este Dumnezeu, acolo este și dragoste!
Altă dată,
creștinii la intrare într-o casă, făceau semnul sfintei crucii către icoană
așezată în locul de cinste a casei. Acel loc deosebit și curat, în slavă se mai
numea krasnîi ugolok (loc frumos sau
luminos), care, în perioada sovietică
greșit a fost tradus ca colțar roșu, înlocuind icoana Mântuitorului Hristos cu
bustul sau portretul lui Vladimir Lenin. Și locul acela se numea luminos,
pentru că ardea candela în fața icoanei, care, în lipsa luminii electrice,
lumina întreaga casa.
Vă reamintesc,
că Hristos vrea ca noi să fim lumina lumii. Primind la Botez pe Hristos, care
este Lumina Lumii, fiecare creștin trebuie să fie purtător de lumină – fosfor (din greacă fos – lumină și
verbul forao – a purta) sau purtător de Hristos – hristofor (cel care poartă pe Hristos). Iar Pavel ne învață: așa să lumineze lumina voastră...
Astfel,
fiecare familie era o biserică mică, unde ziua se începea și se termina cu
Dumnezeu, unde masa și orice lucru se făcea cu invocarea binecuvântării
dumnezeiești. Acestea toate făcându-se din dragoste către Dumnezeu și din
dorința de a avea prezența Lui în casă. Căci „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de
la Tine, Părintele luminilor”[1].
Dar cum poate
o casă să devină biserică dacă în ea nu se regăsește Hristos? Casa creștinului
devine biserica dacă în ea semenii „ascultă și păzesc Cuvântul lui Dumnezeu”
(Luca 11, 28). Ascultă Poruncile lui Dumnezeu și le păstrează, acasă și în
societate!
Dar dacă în
casă sunt chefuri și petreceri fără întrerupere, dacă membrii familii suduie și
se bat, dacă părinții cu copiii nu se roagă, nu citesc, nu petrec timp
împreună, unde atunci să-și plece capul Hristos?
Hristos spune:
„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu
şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20).
Vă spun o istorioară:
„Într-o zi, la o expoziţie de pictură, lumea
admira un tablou foarte frumos: “Iisus Hristos bătând la uşă”. Toţi cei de faţă îl
felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, şi
mireasma de credinţă ce se desprindea din el. Numai unul din privitori găsi tabloului o greşeală. Şi zise:
– Vedeţi uşa? Ea are o greşeală, care sare în
ochi…
Ceilalţi întrebară:
– Ce greşeală?
Acela zise:
– Clanţa uşii nu are mâner pe dinafară.
Atunci toţi priviră mai atent, ca să vadă greşeala. Şi aşa era.
Atunci pictorul răspunse:
– Nu, nu e o greşeală. Intenţionat n-am vrut
să-i pun mâner pe dinafară.
Toţi se mirară şi întrebară de ce. Pictorul urmă.
– Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la uşa
inimii noastre, El nu deschide, nu forţează. Aşa că nu e nevoie de mâner decât
pe dinăuntru. Fiecare este slobod a deschide sau nu uşa, când aude pe Hristos
bătând… Aceasta-i lămurirea…
Toţi cei de faţă rămaseră pe deplin mulţumiţi şi încântaţi de mesajul pictorului.”
Faceți casa
voastră să fie biserică, unde creștinii se iubesc, se respectă, se ajută, unde
rugăciunea și Cuvântul lui Dumnezeu să răsune și să fie auzite în ceruri, pentru
că „se face bucurie
îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos
care se pocăieşte” (Luca 15,
10).
În final vă
mai zic încă o istorioară:
„Odată, pe când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe
pământ, intrând ei într-un sat, pe casa cea mai frumoasă văzură un duh necurat
șezând pe acoperiș și dormind.
–
Doamne, ce înseamnă asta?. întrebă Sfântul Petru.
– Înseamnă – răspunse Dumnezeu – că oamenii din casa aceasta trăiesc în
fărădelegi și nepăsare de cele sufletești. De aceea duhul necurat doarme liniștit. Nu se teme de primejdie,
pentru că îi are în mâna lui.
Mai mergând ei, iată în jurul unei căsuțe, mici și sărace, 100 de duhuri
necurate străjuind și frământându-se.
– Ce înseamnă asta, Doamne?, întrebă Sfântul Petru.
– În căsuța aceasta – răspunse Dumnezeu – trăiesc doi soți care au
apucat pe calea mântuirii sufletești. Căsuța lor este plină de rugăciune, de
dragoste, de bună înțelegere și de râvnă pentru cele sufletești. De aceea
diavolul își dă toată silința să strice mântuirea lor. Aici și-a îngrămădit el
greul atacului, pentru că aici se vede în primejdia de a pierde două suflete.”
Bunul Dumnezeu
să binecuvânteze casele voastre, să vă povățuiască spre lucrarea tuturor
faptelor celor bune și spre împlinirea Sfintelor Porunci ale lui Hristos[2]; să vă umple casele voastre de grâu, de vin, de untdelemn
şi de toată bunătatea, ca să dați şi celor lipsiţi[3].
Preotul Maxim
Melinti,
Biserica
Ghidighici
