Alexandru Cristea - „priveghetoarea Basarabiei”

 

Alexandru Cristea – preot și compozitor

(la 80 de ani de la trecerea la cele veșnice)

Întrebați pe oricine în stradă: Cine este autorul Imnului de stat al Republicii Moldova? În cel mai bun caz o să vă spună că e Alexei Mateevici este autorul versurilor „Limba noastră”, poate să cunoască cineva și de autorul muzicii este Alexandru Cristea. Din propria experiență m-am convins că foarte puțin cunosc aceste nume notorii, dar mai ales că ambii au fost preoți, militanți pentru românismul din Basarabia.

Cine totuși a fost Alexandru Cristea?

Alexandru Cristea a fost născut la 13 decembrie 1890, în Chișinău.

A învăţat la Şcoala de Muzică „Vasile Kormilov” (1928), la Școala Eparhială, la Seminarul Teologic şi la Conservatorul „Unirea” (1927-1929) din Chişinău, pretutindeni arătând talentul coral capacități deosebite la muzică bisericească și cea laică.

A urmat stagiu didactic în calitate de învățător titular la școala bisericească primară din s. Otaci, jud. Soroca (1909-1911); apoi cântâreț bisericesc la școala bisericească din s. Tatarbunar, jud. Cetatea Albă (1912); maestru de muzică la școala medie din Tatarbunar (1912-1915); maestru de muzică vocală cu titlul de profesor definitiv și dirijor la Liceul Eparhial de Fete, la Seminarul Melchisedec Episcopul și la Liceul de Băieți Sfântul Dumitru din Ismail (1915-1918) și dirijor al corului episcopiei de Izmail (1915-1920).

Rezultatele muncii fructoase ale profesorului Cristea a stârnit curiozitatea Reginei Maria și a Principesei Elisabeta, care în 1920 vizitează școala eparhială din Chișinău. Prin muncă și devotament, Alexandru Cristea a ridicat corul școlii pe culmi nebănuite. Cu peste o sută de concerte în cadrul serbărilor școlare și culturale, corala a câștigat aprecierea unor personalități precum Regele Carol al II-lea, Patriarhul Miron Cristea, Ministrul Instrucțiunii Publice domnul Anghelescu, și mulți alții. 

În anul 1920 a fost hirotonit în treapta de deacon, pe seama parohiei Sfântul Gheorghe din Chişinău, iar din 1927 până în 1941 a fost diacon titular la catedrala mitropolitană din Chişinău.

A fost maestru de muzică vocală la Chişinău (1920-1940).

Este absolvent al Cursurilor de inițiere a comandanților străjeri din Breaza. Se refugiază, împreună cu familia, în dreapta Prutului, stabilindu-se în orasul Caracal, după care se transferă la Bucureşti, unde devine profesor de muzică şi dirijor al corului Gimnaziului de Băieţi „Ion Heliade Rădulescu” din Bucureşti (1940-1941). Revine în Basarabia, dar circumstanţe de ordin familial îl fac să se întoarcă la Bucureşti (1941). Activează la Liceul de băieţi „Titu Maiorescu” din Bucureşti, ca maestru de muzică şi profesor de religie. În perioada anilor 41-42 este dirijor al corurilor Liceului „Regina Mamă Elena” din Chişinău (1941-1942). Este numit dirijorul capelei ortodoxe române din Berlin (1942). Revine în acelaşi an la Chişinău, unde la 23 august 1942 este hirotonit preot şi numit slujitor la capela Şcolii Eparhiale de fete din Chișinău.

Este autorul muzicii imnului de stat al Republicii Moldova, compus în baza versurilor poeziei preotului-poet Alexei Mateevici „Limba noastră”. În 1939, melodia este interpretată cu ocazia manifestărilor jubiliare ale “Tinerimii române“, iar de acolo se răspândește în toată țara. Muzicologul Gheorghe C. Ionescu declară că “Limba noastră” figura în tematica pentru examenul de admitere la seminariile teologice din România.

A fost decorat cu ordinul „Răsplata muncii pentru biserică”, cl. II (1925); Premiul I pentru cor, acordat de Societatea Tinerimea Română (1926); Premiul I, cu distincție pentru cor, acordat de Societatea Tinerimea Română (1928); Premiul Excepțional, acordat de Societatea Tinerimea Română (1938).

Părintele Cristea ne-a lăsat şi alte creaţii liturgice: „Heruvic”, „Răspunsurile”, „Lăudaţi numele Domnului”, „Uşile Pocăinţei”, „Sufletul meu”, „Acum slobozeşte”, precum şi lucrări de caracter popular: „Bat-o focul”, „Fa leliţă, fa, tu fa”, etc.

Din pricina bolii de cord, medicii i-au spus să nu se mai consume, însă părintele nu se menaja când venea vorba de muncă și muzică. La 21 noiembrie, Școala Eparhială de fete prăznuia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Cu această ocazie, părintele Cristea a fost solicitat să pregătească un program. Repetițiile istovitoare, atenția la detalii, nopțile nedormite, i-au fost fatale. Face o treabă excepțională, dar asta îl costă viața. În dimineața zilei de 27 noiembrie 1942, după o suferință de-un ceas, sufletul părintelui Alexandru Cristea se înalță la cer.

Trupul neînsuflețit a fost inhumat pe teritoriul Cimitirului Ortodox Central din Chișinău, alături de alt mare preot, dirijor și compositor de muzica bisericească – Mihail Berezovschi.

La moartea preotului-compozitor, Părintele Vasile Țepordei îl numește „priveghetoarea Basarabiei”, spunând că Basarabia a pierdut neprețuită valoare: „un muzicant desăvârșit și un cântăreț neîntrecut. Fiindcă n-a fost ureche care să-l audă și să nu-l admire și n-a fost inimă pe care-i vocea îngerească să n-o înmoaie și să n-o îmbuneze. Și asta fiindcă sufletul lui era dăruit de sus”.

Mormântul său încununează un momument, având portretul său în profil și o inscriție – numele răposatului „Alexandru Cristea”, care este turnat în metal cu caractere ce imită stilul gotic. În anul 2000 mormântul părintelui Cristea a fost vandalizat, crucea fiind dispărută fără urme. În 2021 crucea de pe mormânt a fost renovată cu suportul A.O. Monumentum.

Din păcate, constatăm că generația de astăzi nu cunoaște absolut nimic despre acest maestru și deosebit slujitor al Bisericii Ortodoxe din Basarabia. Două lucruri care, într-o măsură foarte modestă ne amintesc de acest deosebit om este o stradelă din Chișinău, care-i poatră numele și Legea cu privire la imnul de Stat al Republicii Moldova. În 1995 Președintele Republicii Moldova Petru Lucinschi semnează Legea cu privire la Imnul de Stat al Republicii Moldova: „Se aprobă în calitate de Imn de Stat al Republicii Moldova cântecul "Limba noastră", versuri de Alexei Mateevici (strofele 1, 2, 5, 8, 12), muzica de Alexandru Cristea, aranjament de Valentin Dînga”.

Iar strada Alexandru Cristea (până în anul 1992 stradela Pogranicinîi) se situiază în sectorul Botanica, cartierul Munceşti, paralelă cu Căuşeni. Începe de la str. Cetatea Chilia şi se termină în blocul de locuit de pe str. N. Titulescu 47/1.

Punctul 10 al Regulamentului privind intonarea imnului stipulează: „La intonarea publică a Imnului de Stat al Republicii Moldova, asistenţa va sta în picioare, bărbaţii se vor descoperi.” Consider că este nevoie de mai adăugat un punct important: „Toți cetățenii Republicii Moldova sunt datori să cunoască pe de rost Imnul de stat și să-l intoneze la toate manifestările publice, precum și acasă”.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

Prot. mitr. dr. Maxim Melinti

160 de ani de la nașterea iconarului basarabean Ioasaf Berghie

 

160 de ani de la nașterea lui Ioasaf Berghie, călugăr, pictor, zugrav, primul și ultimul iconar al secolului XX în Basarabia (1862 – 1942)

Ioasaf (Ioan) Berghie s-a născut în 1862 în familia dascălului bisericii din satul Japca, jud. Soroca (azi r. Florești), Stepan Berghie. „Din copilărie lui Ioan i-a plăcut zugrăvirea și tragerea cu creionul. Se întrecea cu ceilalți copiii întru facerea imaginilor de pe cărțile de școală”.

            La 16 ani se duce la mănăstirea Japca, pe atunci de bărbați. Aici l-au impresionat imaginile sfinților de pe icoane. Rudele, prietenii l-au îndem­nat să se întoarcă acasă, însă tânărul refuza cu vehemență, „toți clătinau din cap, îl jeleau, deoarece lasă acasă o mare avuție. Din ograda tatălui său ieșeau cinci care și arau țarina patru pluguri”. Fiind scutit de serviciul militar, a făcut un pelerinaj la mai multe mănăstiri și biserici din Im­periul Țarist pentru a deprinde taina zugrăvitului.

            La Lavra Pecerska din Kiev a fost lăsat să facă curățenie în atelier. Apoi a cumpărat scule, vopsele și s-a întors la Japca. La Japca, fiind permanent deranjat de „fiii oamenilor” – rudele sale, care mereu îl vizitau, „și ca să-și poată pune în aplicare darul său”, a decis să se retragă la mănăstirea Noul Neamț. La 1884, duhovnicul mănăstirii Andronic Popovici îl primește în rândul viețuitorilor Lavrei basarabene, făcând de la început ascultate la strană, învățând de la cântărățul Emanoil din București tehnica muzicii bizantine și Tipicul bisericesc.

În anul 1890, perioada zidirii noii bisericii mănăstirești, Ioan a fost invitat să-și „ispitească darul”. Cea dintâi icoană în creion a fost Sfântul Ioan Teologul. Văzând capacitățile sale, arhimandritul Andronic Popovici, deja ca stareț al Noului Neamț, îi dă binecuvântare să picteze icoane, oferindu-i trei camere, „ca să-și așeze atelierul”.

În atelierul său, Ioasaf zugrăveşte „toate icoanele cele mici din biserică, precum şi cei patru evanghelişti şi patru îngeri, în mărime de trei metri, cari sunt aşezaţi la cele patru colţuri ale turnului de la clopotniţa mănăstirii”.

După moartea tatălui său, primește o parte din moștenire – 500 ruble aur, cu care procură vopsele și copii de pe vestitele icoane bizantine și rusești și deschide un atelier.

De la primele icoane interpretate într-un stil naiv, va ajunge să picteze icoane ca un adevărat profesionist, deprinzând și tehnici decorative noi – imitarea smalțului. Urmărind creația acestui zugrav, putem afirma cu certitudine că Ioasaf a fost un autodidact.

În total, a pictat peste 2,500 de icoane şi steaguri bisericeşti. Prețul icoanelor a variat material și timp între 500-1,200 lei. Cea mai scumpă icoană a costat 2,000 lei sau 200 ruble, ia răstignirile ajungeau până la 600 lei.

Devine foarte popular în toată Basarabia, lucrările lui fiind solicitate și peste hotarele țării. După Unire, face execută comenzi la Roman și Piatra Neamț.

Deoarece icoanele lui Ioasaf se bucurau de popularitate, cele mai frumoase şi mai scumpe lucrări au fost vândute la preţuri mari. Pictând un număr impunător de icoane acestea ajung să fie comercializate drept icoane provenite din atelierele Moscovei și ale Kievului. În sensul evitării acestor situații confuze, primește binecuvântarea starețului de a-și pune numele pe icoane, de exemplu: „Iconograful monahul Ioasaf, anul 1913”. Fiind impus de situația, Ioasaf face anuț public: „Zugravul, meșterul auritului și a cizelării monahul Ioasaf Berghii din mănăstirea Noul Neamț, execută tot felul de lucrări cizelate după sistemul de la Moscova și Kiev, cu și fără email”.

Una dintre primele icoane cunoscute, ale acestui artist a fost găsită în satul Baccialia (Căuşăni), şi este datată cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Răstignirea lui Ioasaf reprezintă un model tipic de icoană populară. Următoarea lucrare, Hristos – viţa-de-vie (Muzeul Naţional de Istorie din Chişinău), este semnată şi datată de autor cu anul 1903. Icoana în cauză exprimă sinceritatea artei naive.

Pe parcursul vieții petrecute la Noul Neamț, se va mai ocupa de traducerea și copierea manuscriselor din colecția mănăstirii, primind și în această activitate binecuvântarea starețului Andronic. Având o fire de mare filantrop, „din rodul ostenelilor sale”, călugărul a donat mănăstirii Noul Neamț. Când se înființează schitul din Copceac, jud. Tighina, donează icoane în valoare de 12,000 lei, în afară de cărțile bisericești. Iar auzind că undeva departe există o societate pentru surorile de caritate, trimite anual dania sa, care se exprimă în bani grei de aur.

Pe lângă meseria de iconograf, monahul Ioasaf era cunoscut și în calitate de copist al manuscriselor, unele traducând din slavonă în română și tipărind în Tipografia Sfintei Mănăstiri.

A citit Psaltirea, Viețile sfinților și Minunile Maicii Domnului. Capitole întregi din Prooroci și Evanghelie a știut pe de rost.

Marele zugrav nu a reușit să adune în jurul lui ucenici, care l-ar fi urmat în meseria sa frumoasă, „deoarece, pe câți i-a îndemnat și li-a arătat, nici unul nu s-a prins, ei căutând alte ascultări și slujbe, fugind după „mămăligă cu brânză”.

Dragostea sa pentru zugrăvirea icoanelor, copierea manuscriselor, acțiuni filantropice și promovarea limbrii române, l-au făcut iconar cunoscut și călugăr evlavios din epoca sa până în prezent.

Icoane, lucrare de călugărul Ioasaf Berghie pot fi găsite și admirate în colecția Muzeului de Istorie și în colecția Mănăstirii Noul Neamț.

Călugărul Ioasaf a trăit o viață lungă. Îi găsim în listele călugărilor mănăstirii până în 1942, când împlinise de acum 80 de ani. După această i se pierd urmele.

            

Bibliografie selectivă:

            Chiroșca, Adelaida. Hristos euharistic în colecția de icoane a Muzeului Național de Istorie a Moldovei // Tyragetia, serie nouă. – 2016. – Vol. X [XXV]. – Nr. 2, Istorie. Muzeologie. – P. 301-316.

            Mihailovici, Paul. Figuri monahale din Basarabia. Călugărul-zugrav Ioasaf Berghie de la mănăstirea Noul Neamț // Luminătorul. – 1938. – Nr. 5. – P. 314-318.

            Sinhani, Tamara. Ultimul călugăr iconar // Luminătorul. – Nr. 4. – An. 1995. – P. 36-40.

Stavilă, Tudor. Icoana basarabeană din secolul XIX. – Chișinău. – 2011.

            Xenofontov, Ion. Ioasaf Berghie – călugărul zugrav // Altarul credinței. – An. XII. – Nr. 23-24. – 28 decembrie 2012. – P. 16.

            Xenofontov, Ion. Complexul monahal Japca. Istorie şi spiritualitate. – Iaşi. – 2015. – P. 102.

            Синхани, Тамара. Из истории иконописания в Ново-Нямецком монастыре // Tyragetia. – 1996. Vol. III. – P. 195-200.

 

Preot. dr. Maxim Melinti

MISIUNEA UNUI CREȘTIN în 4 propoziții

 

MISIUNEA UNUI CREȘTIN în 4 propoziții

În a 6-a rugăciune din slujba Sfântului Maslu găsim 4 cereri către Dumnezeu, prin care ni se arată menirea noastră ca creștini pe acest pământ. Astfel că fiecare mădular al trupul omenesc are menire să fie sfințit și îndumnezeit, fiecare organ trebuie să vestească Evanghelia și să aducă lauda lui Dumnezeu:

- Gura lor o umple de lauda Ta.

- Buzele lor deschide-le spre slăvirea numelui Tău.

- Mâinile lor întinde-le spre lucrarea poruncilor Tale.

- Picioarele îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale.

Să luăm aminte!

Preotul Maxim Melinti,

Biserica Ghidighici

80 de ani de la inaugurarea Turnului Dezrobirii Basarabiei

 

80 de ani de la inaugurarea Turnului Dezrobirii Basarabiei

(1 noiembrie 1942)

 

În luna noiembrie anului 1942 în Basarabia au loc un șir de acțiuni importante: inaugurarea Turnului Dezrobirii Basarabiei din Ghidighici și resfințirea Catedralei „Nașterea Domnului” din Chișinău.

La 1 noiembrie 1942 are loc inaugurarea și sfințirea monumentului „Turnul dezrobirii Basarabiei”. Monumentul a devenit un simbol al românismului basarabean. „Ca şi Columna lui Traian”, Turnul a devenit un document viu de unire sfântă și legătură între cele două maluri. Evenimentul de deșteptare națională a fost reflectat în presa timpului, dar și în cronicile martorilor oculari.

Locul acesta pentru construcția era o colină din preajma gării Ghidighici, de unde, în zilele 15-16 iulie 1941, generalul Ion Antonescu, conducătorul statului, a condus luptele de eliberare a orașului Chișinău. „Va fi un monument măreț, de aproape 20 m înălțime, și va costa nespus de puțin” – a spus prefectul, adresându-se către scriitor. Această consemnare se conține în cartea „Cutreierând Basarabia dezrobită”, apărută la Editura „Dacia Traiana” din București în anul 1943. Alte date despre acest monument nu am putut găsi.

Evenimentul punerii pietrei de temelie a avut loc la 4 august 1942. Serviciul divin a fost oficiat de către Efrem Tighineanul, Arhiepiscop-Locotinent de Chișinău, însoțit de un sobor de preoți. Apoi, cei prezenți au semnat actul de fondare: „Guvernământul provinciei Basarabia, în anul 1942 în luna August ziua 4 sub domniea Regelui Mihai I, Conducător al Statului fiind Mareșal Ion Antonescu, Vice-Președinte al Consiliului de miniștri, profesor Mihai Antonescu și Guvernator al Basarabiei g-ral Const. Gh. Voiculescu, pusu-s’a piatra fundamentală la acest turn hărăzit să aducă aminte veșnic rândurilor de oameni care vor mai veni luptele care s’au dat pentru dezrobirea pământului basarabean”.

Înainte de a pune piatra de temelie, Guvernatorul Basarabiei, Constantin Voiculescu a ținut un cuvânt, „scoțând în evidență importanța acestui turn care va fi o chezășie a jertfelor depuse de Patrie pentru dezrobirea Basarabiei și va aduce aminte tuturora din generațiile ce vor veni vitejia și culmile înalte de istorie, pe care a trebuit să se urce Neamul Românesc”.

Locul pentru construcția acestui complex arhitectonic a fost ales de Guvernământul Basarabiei, condus de generalul Constantin Voiculescu. Era în direcție NV față de Chișinău. Construcția monumentului a durat două luni de zile. Materie primă (piatră) era din abundență. Masivele dealurui din piatră era în apropiere, începând de la cheile Bâcului, de lângă gară și până la cheile mari spre Chișinău, la locul numit „în deal la chei”, urmând apoi șesul Bâcului spre Visterniceni-Chișinău.

Monumentul a fost ridicat în 60 de zile. . La el au lucrat peste 500 de muncitori. La cererea autorităţilor locale, lucrarea a fost concepută şi condusă de arhitecţii Octav Doicescu şi Dumitru Ghiulamila, şef de lucrări fiind Soare Stoianu.

Piatră de construcție a fost adusă cu căruțele de la carierele din Ghidighici și din Cricova. Au lucrat aici câteva sute de muncitori din satele învecinate: Ghidighici, Trușeni, Strășeni, Petricani, Durlești, de la gara Ghidighici.

Mai întâi s-a construit o platformă din piatră și beton, de formă pătrată, cu latura de cca 60 m, înaltă de cca 1,5 m, pe care s-au înălțat cele trei componente: Turnul, care era partea principală, Pisania, înăltă de câțiva metre, cu inscripții pe ea, Colonadele (propilee) – 24 de stâlpi de piatră.

Turnul avea o formă pătrată cu latura de cca 10 m și înălțime de cca 30 m. Partea de sus era crenelată. Deasupra turnului era arborat steagul tricolor al României. Pe pereții laterali erau incrustate stemele județelor Moldovei lui Ștefan cel Mare. La intrare în turn, pe perete, era un basorelief în piatră, reprezentând o scenă din Columna lui Traian: împăratul roman înconjurat de generali din suita sa. Tot aici erau scrise cuvintele mareșalului Antonescu: „Ca și Columna lui Traian, suntem unde am fost și rămânem unde suntem”.

Lângă ușa de intrare erau doi soldați care străjuiau. În interior se urca pe o scară helicoidată, ce avea 6 paliere pentru odihna celor care vizitau turnul. În jur era o pânză cu scene din istoria poporului român, ce urmau a fi dăinuite în piatră. Marii voeievozi ai neamului urmau să fie reprezentați în aceste fresce. Urma apoi o cameră de reculegere în memoria celor care au căzut în luptele pentru eliberarea Basarabiei. În partea de sus a turnului era o hartă în relief a României.

De sus se deschidea o priveliște încântătoare asupra împrejurimilor în amonte de gara Ghidighici, pe valea Bâcului spre Strășeni și în aval spre șesul Bâcului și orașul Chișinău. Pe timp senin se vedeau bine atât satele din jur, cât și apele Nistrului. Tricolorul fâlfâia în bătaia vântului.

Pisania, înaltă de cca 10 m, ridicată, la mică distanță, în fața turnului, avea următorul conținut:

„S-a înălțat acest turn al dezrobirii Basarabiei sub domnia regelui Mihai I, conducător al statului fiind mareșarul Ion Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri fiind dl Mihai Antonescu și guvernator al Basarabiei general Constantin Voiculescu. Construit pe locul unde Ion Antonescu, în ziua de 15 iulie 1941, a urmărit și a condus operațiile pentru eliberarea orașului Chișinău. El era comandantul de căpetenie al armatelor româno-germane. TURNUL DEZROBIRII – simbol al faptelor glorioase de arme ale armatelor române și germane și strajă neclintită a drepturilor noastre  pentru aceste pământuri – este predestinat să servească generațiilor viitoare ca loc de reculegere, înălțare morală și mândrie națională. Septembrie 1942”

În imediată vecinătate a turnului erau amplasate colonadele (propilee), 24 de stâlpi din piatră de cca 10-12 m înălțime, stând câte 12 față în față, legați sus cu o centură de beton, totul descoperit, iar printre stâlpi se putea trece. Pe aceste colonade erau înscrise unitățile militare care au participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei. De la colonade spre turn ducea o cărare de plăci de marmură. În jurul platformei au fost plantate diferite specii de copaci, pomi, care dădeau o notă deosebită întregului ansamblu arhitectonic. Pe atunci, această construcție era unica în felul ei.

Seara, la sala Expres, s-a defășurat un bogat program artistic cu dansuri populare, muzică corală, recitări ș.a.

Evenimentul au fost înregistrate de fotograful german Willy Pragher. 

Preotul Paul Mihail, participant nemijlocit la acest eveniment, ne-a lăsat următoarea descriere:

„La ora 2 p.m. am fost prezent pe locul unde s-a ridicat Turnul Dezrobirii, un bloc imens de piatră așezat într-o frumoasă priveliște naturală. Evocator și măreț! Am stat nu departe de oficialități. Am putut privi și admira pe Regele, am văzut toată desfășurarea programului și am rămas profund impresionat de patriotica și de omagiere cuvântare a prof. Mihai Antonescu, primul ministru al Țării. Ce vervă, ce expresie, și ce ținută oratorică! Momentul culminant, când apare Regele pe crenelurile turnului, mulțimea ovaționează, corul Basarabiei din 450 persoane sub conducerea prof. de la Școala de cântăreț Mihai Stegaru, intonează Imnul Regal, iar razele soarelui ce apune ca un nimb luminează figura Regelui. Printre stâlpii și coloanele de piatră, umbrele soarelui apus sărutau inscripțiile unităților și regimentelor de eroi care dezrobiseră Basarabia.

În general, noi, partcipanții la serbarea dezrobirii Basarabiei, tineri, elevi și chiar simpli trecători, am simțit o mare desfătare de rezonanță patriotică și afirmativă demonstrației românească, rămânând cu amintiri de neuitat.

Eram tineri, cu mare credință în drepturile poporului român pe aceste vechi ținuturi strămoșești, drepturi care se cereau atunci și se cer și astăzi a fi îndeplinite așa cum sunt argumentate prin toate documentele, prin viețuirea continuă de peste 2000 de ani a neamului românesc pe aceste meleaguri. Cetățile de pe Nistru, care ne-au apărat de-a lungul istoriei, sunt toate construite pe malul drept, și nu dincolo.

Așa cum la Carei este un monument impozant în memoria celor care au luptat în vestul țării pentru apărarea pământului strămoșesc, așa cum este, în centrul României, Mausoleul de la Măreșești, la fel a fost ridicat, în răsăritul țării, un mare complex monumental în memoria celor care s-au jertfit pentru noi, cei de azi, pentru neamul, credința și limba străbună. Imediat după 23 august 1944 acest măreț monument a fost distrus. În doi ani de existență el nu a putut fi cunoscut de opinia publică românească. Generațiile postbelice nu au auzit despre turnul dezrobirii și anu au văzut acest monument. Recent s-a aflat că schițele după care a fost construit monumentul de la Ghidighici s-au păstrat la Marcu Anghel, arhitect din București (acum decedat), întârziind să fie recuperate și, eventual, predate unor foruri militare sau instituții de cultură ce le pot studia, fima sau tipări.

Ar trebui să fim într-o mare unitate pentru a păstra cele ce ne-au lăsat strămoșii noștri. Să nu uităm niciodată sutele de mii de români căzuți pe câmpul de luptă pentru eliberarea Basarabiei. Să le îngrijim mormintele, care pentru unii nici nu sunt cunoscute. Pentru păstrarea memoriei celor căzut pentru integritatea Patriei și a Neamului nostru, trebuie să cunoaștem mai bine istoria propriului popor.”

Monumentul a fost distrus de către armata sovietică, îndată după ocuparea Basarabiei în 1944.

* * *

La data de 29 septembrie 2016, în scuarul Catedralei Mitropolitane a fost inaugurat monumentul reconstruit în cinstea Celor Trei Martiri – Patrioți Basarabeni: Alexei Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea, militanți ai mișcării naționale de la începutul secolului XX. În cadrul evenimentului festiv, academicianul Mihai Cimpoi, prezent și el, a sugerat autorităților să nu se oprească aici, următorul monument care ar urma să fie restaurat Turnul Dezrobirii Basarabiei.

            Sper că va veni acea zi binecuvântată când Turnul Dezrobirii va fi instalat din nou pe dealul Ghidighiciului, iar faptele, meritele și curajul înaintașilor noștri va fi adus la cunoștință publicului larg pentru revitalizarea patriotismului național și aprecierea trectului istoric!

            Preot. Maxim Melinti

           

 

MESAJ DE PACE

 

Mesaj de Pace

Pacea începe cu un zâmbet.

Maica Tereza

Nașterea Domnului Iisus Hristos, a fost vestită de îngeri prin cuvintele: „astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul” (Luca 2,11). Această veste reprezintă o mare bucurie atât în cer cât și pe pământ, deoarece pacea în lume este adusă de Domnul Iisus, Mântuitorul nostru, Domn al păcii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14).

Auzind chemarea îngerilor, adresată păstorilor din Betleem iar prin ei, nou tuturor, nu putem să ignorăm acest dar de mare preț, darul lui Hristos, ca să avem pace pe Pământ: Căci El este pacea noastră (Efeseni 2,14). De aceea, sarcina principală, care trebuie să urmărim noi, membrii Bisericii creștine – să păstrăm și să promovăm dialogol pașnic între popoare, state, comunități, instituții de stat și liderii organizațiilor religioase.

Dumnezeu a împăcat lumea cu El și i-a chemat pe oameni la slujirea împăcării. În Fiul Său Iisus Hristos, Dumnezeu arată o mare răbdare și milă Sa față de noi, și cu această răbdare și milă suntem datori și noi să viețuim.

Astăzi, noi avem în mâinile noastre capacități tehnice fără precedent pe care le putem folosi în beneficiul întregii lumi, cât și pentru distrugerea ei rapidă. Violența și dușmănia nu pot merge mână în mână cu omul modern. Tehnologia înaltă ne poate ajuta să realizăm scopul divin – crearea paradisului pe pământ, unde Omul și Natura trăiesc în dragoste și armonie. Pentru a face acest lucru, trebuie să învățăm dragoste, respect, răbdare și compasiune pentru aproapele nostru. Să învățăm să iubim și să prețuim ceea ce ne-a dat Dumnezeu.

Astăzi avem o misiune dificilă, dar importantă și nobilă – să recreăm ceea ce am distrus. Dar am distrus noi în decursul anilor spiritualitatea, educația și cultura. Spiritualitatea în unire cu Dumnezeu și o cultură care umple viața cu sens și perspectivă morală. O persoană care nu știe de unde vine nu știe ce dorește și, în consecință, nu știe unde merge. Deznădejdea și lipsa educației distrug omenirea, chiar dacă din punct de vedere fiziologic omul încă este viu – duhul lui este mort pentru a cunoaște, pentru a dărui, pentru a iubi, pentru a ajuta. Sentimental de responsabilitate pentru viața celor din jur și pentru întreagă natură trebuie să fie un scop primordial al omului modern!

Consumism, relații comerciale între oameni – iată ce caracterizează pe omul modern. Lipsa unor modele autentice, realitate – la fel sporește la degradarea moral-spirituală a omenirii. Spuneți-mi cine sunt eroii voștri și eu vă spun ce veți deveni în viitor.

Oamenii nu fac niciodată răul atât de complet şi cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă, spunea Umberto Eco. De aceea, convingerile și dogmele specifice religiei sau confesiunii aparte, nu trebuie să fie prilej de conflict între oameni. Îmi amintesc de confruntări de la Irlanda de Nord, unde protestatarii protestanți și catolici au luptat între ei până la sânge. Oare în Hristos poate fi loc pentru violență, ură și antipatie?

Rugăciunile noastre, precum și eforturile comunice trebuie să se orienteze pentru crearea unui climat de conviețuire pașnică și prietenoasă a tuturor popoarelor. Suntem învitați să ne concentrăm la diminuare conflictelor, neînțelegerilor și deosebirilor pe criterii de origine socială, religioasă și etnică.

În predica de pe munte, într-una din cele nouă fericiri spune: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9) încurajând întreagă omenire spre pace și bună înțelegere. Când îi trimite pe apostolii Săi la propovăduire le spune: „Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: "Pace casei acesteia"” (Matei 10:12). După ce a vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge i-a spus: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace şi fii sănătoasă de boala ta!” (Marcu 5, 34). Vorbind despre împotrivirea în fața păcatului până la sânge, la finalul discursului spune: „Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii.” (Marcu 9:50).

 „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (Ioan 15,12-14). „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13,35).

Primul cuvânt rostit de către Hristos ucenicilor a fost pace vouă: „Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!” (Ioan 20,19).

Persoane care primeau vindecare de la Hristos datorită credinței, care în continuare era însoțită de pacea dumnezeiască: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.” (Marc. 5,34; Luc. 7,50, 8,48).

Toate serviciile divine din cultul ortodox noi începem cu îndemnul: În pace sau Cu pace Domnului să ne rugăm!, pentru a simți prezența lui Dumnezeu, care este pace și bunăvoință!

În final doresc să mă adresez către toți lideri religioși și politici cu cuvintele Apostolului Pavel:

„Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul... Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.„ (Еvr. 12,14,18), „Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori” (Colos. 3,15) și „încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii.” (Efes. 6,15).

 

Cu dragoste întru Hristos,

Preotul Maxim Melinti