Persoane interesate

29.12.2018

Cine răspunde pentru săvârșirea avortului?





Când vorbim despre un avort, imaginăm o femeie, care vine plângând la preot, și în timpul spovedaniei primește un canon pentru „crima” săvârșită. Deși, noi preoți, mereu spunem că Biserica este Casa Domnului, Spital, totuși, datorită legilor (canoanelor), care au fost scrise după Evanghelie, Biserica a devenit un Tribunal, Judecătorie, unde preotul stă în scaun de judecată, însă, spre deosebire de restul instituțiilor de drept, preotul nu acceptă avocați, martori, materiale și dovezi. Ca rezultat, femeia vine singură cu faptă săvârșită și primește pedeapsă canon/epitimia pentru avort.
Studiul de caz. A venit la mine un bărbat cu o întrebare: Părinte, am citit într-o carte că soțul poate izgoni soția care a făcut un avort. Zic, în care carte ați citit așa ceva? Îmi arată o broșură „Despre avort”, tipărită la Orhei (Complexul de Edituri Bisericești), fără anul, editură, binecuvântarea vre-unui ierarh. Găsesc pe pagina 7 următoarele lucruri:
„AVIZ soților ce-și cred nevestele lor cinstite! Soțul poate izgoni soția ce a făcut avort sau care refuză să nască copii (vezi Conv. duhovnicești) – vol. I răspunsul I. Cuv. Arhim. Cleopa!
Să fim cu luare aminte! De multe păcate se va ierta omul, dar de acesta nu, fiindcă nu ar fi drept să ierte așa criminali.”
Deci femeia care avortează este criminală!!!
Întreb în continuare pe bărbat: Și de ce mă întrebați despre acest aviz? Îmi răspunde: Înainte de căsătorie, viitoarea mea soție, fără știrea mea, a avortat copilul nostru. A fost încurajată de părinții ei (socrii). Motive au fost numeroase: fata avea 20-21 ani, fără studii finisate, nemăritată, fără gânduri concrete pentru căsătorie. Ei, și desigur, teamă de gura lumii... Toate s-au făcut fără știrea mea. Ca rezultat, copil avortat. Acum eu trebuie să o alung din casă, deși suntem căsătoriți de ani de zile, avem 2 copii sănătoși?
Întreb mai departe: Bineînțeles că nu trebuie să o alungați! Dar vă mai întreb ceva. După avort, doamna a fost la preot?
Da, a fost. După ce a făcut avort, a plecat la biserică și părintele i-a dat un canon.
Ok. Canonul doar pentru doamna? Da, îmi zice bărbatul.
Bine, dar numai fata a făcut avort? De ce numai ea a primit canon? Cine se face vinovat? De ce la noi toate fapte păcătoase se rezolvă așa unilateral. Trebuia să dea canonul și părinților fetei, și dvs viitorului soț, care ați pornit relaxi intime înainte de căsătorie și nu ați făcut abstinență. Până la urmă și părintele trebuia să-și asume canonul dat și să-l indeplinească singur.
Domnul mă întreabă: de ce și părintele? El ce are cu asta?
Are! Noi tot trimbițăm că Biserica este prima instituție în care oamenii au încredere, mai ales tineri. Păi, daca fata ar avea încredere, nu ar merge întâi la preot, ca la un bun prieten înainte de a face avort? Și dacă ar fi ajuns înainte, presupun că preotul ar fi încercat să o convingă de a nu face avort, că este crimă, omucidere, etc. Însă nu ar fi atât de convingător dacă nu ar oferi fetei un sprijin moral-spiritual și material-social.
Cum adică?
Păi, dacă ar fi avut Biserici sau Episcopii centre pentru tinere mame, ar putea fi adăpostite, ajutate să păstreze acest copii, să-l crească prima perioada, oferindu-i ajutor financiar, juridic, psiho-social...
Acum înțeleg părinte!
Da, și anume așa ar trebui să rezolvăm provocările lumii. Nu cu canoane, pedepse, oprire de la împărtașanie și izolare spirituală de restul creștinilor. Ci prin dragoste, compasiune, sprijin moral-material-social. Dar așa fata rămâne cu canon/oprire de la împărtășanie, baiatul care a făcut gravidă rămâne basma curată, părinții fetei, rude nici un stres. Ce am făcut? Am privit doar vârful aisbergului, iar desupt apei n-am văzut ce avem. Plus, nu am prevenit problema, deoarece preotul este tare-tare departe de restul lumii. Și catapeteasmă, acel zid cu icoane, la propriu și figurat ne-a separat pe noi, ca și în pilda Bogatului și săracului Lazăr: între noi și voi este o prăpastie adâncă, întărită în așa fel, ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, ori cei de acolo la noi, să nu poate să treacă!
Concluzii:
De la vorba până la faptă este cale lungă. Cine, dacă nu viitorii păstori vor schimba lucrurile. Vă asigur că avort, abandon de copiii și vârstnici, violență, sărăcie și multe probleme ar dispărea. Ar dispărea orfelinate, aziluri de bătrâni, penitenciare dacă preoții se vor coborâ de pe piedestalul lor și vor ieși din zonă de confort în stradă, unde este suferință, patima, durere. Nu pentru a încuraja crimă, ci pentru a ajuta să iasă din mlaștina problemelor, stigmelor, necazurilor, pentru a aduce acolo Lumina lui Hristos, Lumina Dragostei și Speranței.

Maxim Melinti, 27.12.2018
#creștinismulautentic

05.12.2018

BISERICA ȘI PERSOANELE CU NEVOI SPECIALE







„Datori suntem noi cei tari să purtăm
slăbiciunile celor neputincioşi
şi să nu căutăm plăcerea noastră”.
Epistola către Romani 15,1
„...slujiţi unul altuia prin iubire”.
Epistola către Galateni 5,13.
„Purtaţi-vă sarcinile unii altora
şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”.
Epistola către Galateni 6,2.
Preambulă
Am un prieten – un tânăr harismatic și foarte energic, deși se deplasează în scaun cu rotile. Periodic vine la noi la Ghidighici la liturghie, se roagă, se împărtășește. Vorbim pe temele credinței, dragostei față de Dumnezeu și aproapele, despre fapte bune... La ultima noastră întâlnire, prietenul meu mi-a mărturisit de o incomoditate care simte el, ori de câte ori vine la noi la biserica: lumea prezentă la slujbă, mai ales cei vârstnic, încearcă să-i dea ceva bani în mână. Bineînțeles că cazul m-a șocat. Știu că lumea face acest lucru din compasiune, din milă. Dar are nevoie el oare de milă sau totuși are nevoie de altceva? Dorește el compasiunea noastră sau vrea să se simtă egal cu noi, să aibă aceleași drepturi și privilegii ca și noi?
Mai jos voi încerca să descriu unele probleme cu care se confruntă creștinii noștrii în biserică, iar rezolvarea acestora ar facilita accesul și prezența activă a tuturor cetățenilor.
Unele propuneri pot fi tratate drept modernizm, însă vreau să amintesc că trăim în secolul XXI, nu ne deplasăm cu calul, scrisorile nu le expediem cu porumbelul și încălzirea domiciului nu o facem cu băligar?!
Biserica cu scaune
Primele adunări creștinești se făceau pe la casele unor oameni înstăriți, în jurul unei mese, unde creștinii mâncau, ascultau Scripturile, intonau imnuri biblice și spre final se împărtășeau dintr-un păhar cu vin – Sângele Domnului și dintr-o pâine – Trupul Domnului. Cu timpul, datorită creșterii numărului de adepți, adunările creștinești au ieșit din casele private și s-au mutat în încăperi mai mari. Însă și acolo creștinii obișnuiau să stea pe șezute și numai în anumite momente ale serviciului divin aceștia se ridicau în picioare sau se așezeau în genunchi. Prin Edictul de la Milano, din 313, Împărtatul Constantin cel Mare a dat libertate tuturor confesiunilor din Imperiul Bizantin. Bazilicile creștine au devenit tot mai neîncăpătoare. Ca rezultat scaunele treptat au fost scoase din biserici, rămânând doar cele pentru clerul din Altar și unele scaune de-alungul pereților bisericilor.
Astăzi eu aud des cuvinte de genul: Părinte, vreau să vin la biserică, dar am probleme cu spatele. Dar fiind că sunt prea tânăr ca să stau pe scaun în biserica, îmi este rușine de cei vârstnici și de asta nu vin la slujbă!
De ce trebuie să-i chinuim pe creștinii noștri? Hristos spune foarte clar: Mila voiesc, iar nu jertfă! (Matei 9,13). Iar marele ierarh rus Filaret Drozdov spunea: „Decât, stând drept, să te gândești la picioare, mai bine, șezând, să te gândești la Dumnezeu”. Iar în Patericul Egiptean (sec. IV-V), găsim o întâmplare extraordinară în acest sens. Se zice că odată au venit frații la Avva Pimen și l-au intrebat: „Avvo, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează în biserică, ce să fac, să-l las sau să-l trezesc la rugăciune?” Sfântul a zis: “Adevărat vă zic, fraților, că eu, dacă îl văd pe fratele meu că dormitează, pun genunchiul meu sub capul frătelui și-l odihnesc”.
Biserica cu acustică și microfoane
Cu câțiva ani în urmă un prieten bun al comunității noastre ne-a oferit în dar un amplificator, boxe și microfoane pentru biserică. Aveam emoții că cineva ar putea face comentarii vis-a-vis de obiectele „moderniste” apărute la noi. Într-o zi, o creștină, care are probleme cu auzul, mi-a mărturisit că de acum înainte aude foarte bine toate cântările și cuvintele spuse în predică, datorită microfoanelor. Și m-am împăcat cu gândul că am procedat corect. În Grecia, cât de mică n-ar fi biserica, ea este dotată cu tot sistemul necesar, așa încât nici preotul, nici corul nu forțează vocea, iar creștinii aud cântările și participă activ și nu absentează de la slujbe.
Biserica cu pandusuri
Dacă sunteți în scaun cu rotile și doriți să ajungeți la biserică, riscați să rămâneți în curtea bisericii, deoarece nu veți putea desinestătător să vă urcați pe trepte ca să intrați în biserică. Ca rezulat, biserica – ca comunitate a creștinilor „sănătoși” automat exclude pe ceilalți creștini cu nevoi speciale.
Biserica nu este adunarea oamenilor perfecți, sfinți, VIP! Biserica este locul unde noi învățăm să iubim și să ne respectăm unii pe alții, necătând la apartenența etnică, origine socială, gen și vârstă. Toți suntem egali în fața lui Dumnezeu: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. (Galateni 3,28).

Copiii cu sindrom Dawn
Într-o zi a venit la mine o mamă, cu lacrimi în ochi. A născut un copilași cu sindrom Dawn. Am stat probabil o oră de vreme, discutând și analizând. În final mamă s-a convins că este un dar deosebit, și acum toată familia se bucură de noul membru, un copil gingaș, care are dreptul la viață, la educație, la un viitor frumos și luminos.
Consilierea părinților în acest caz este foarte importantă, iar rolul preotului este să fie foarte explicit, să nu vină cu acuzații, să nu caute motive și să prevină abandonul copilului. Scopul principal este ca familia să-l iubească pe noul membru, să-l respecte și să-l încurajeze să învețe și să facă primii pași sigur și protejat.
Pedeapsă sau dar
O altă problemă, de data această problemă de ordin spiritual, este atitudinea creștinilor față de o boală grea, incurabilă sau față de persoanele cu nevoi speciale. Adesea cei din urmă sunt catalogați drept persoane „pedepsite de Dumnezeu” pentru păcate personale sau pentru păcatele părinților. Ca rezultat sunt arătați cu degetul și criticați ca anti-modele pentru un creștin „adevărat”.
Evanghelistul Ioan descrie un episod cu vindecarea unui orb din naștere (cap. 9). Văzându-l pe acesta, ucenicii L-au întrebat pe Hristos: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Există numeroase cazuri de oameni cinstiţi ca drepții sau sfinți neocoliţi de bolile trupești, ceea ce înseamnă că sănătatea sufletului nu o implică fără echivoc pe cea a trupului. Cuviosul Serafim de la Sarov a fost bătut de către niște tâlhari. Așa că pentru tot restul vieții sfântul a rămas gârbovit și se deplasa cu ajutorul unui baston-costilă. Cuviosul Ambrozie de Optina, în tinerețe s-a înbolnăvit grav, încât toată viața a fost nevoit să stea la pat, fiind în același timp cel mai mare rugător și duhovnic pentru sute de creștini ruși. Și cel mai cunoscut exemplu – Fericita Matrona, născută oarbă și imobilizată la pat pentru toată viață.
Boala așadar, trebuie folosită spre progresul spiritual al omului, dar şi ca pildă de viețuire creștină pentru cei care nu au ajuns la o treaptă duhovnicească asemănătoare. Exemplul lui Iov, sporit duhovniceşte în urma necazurilor sale, grăieşte elocvent în acest sens.
Concluzii
În Chișinău avem o singură biserică, unde se fac slujbe speciale pentru surdo-muți. E bine și nu prea. Această categorie de oameni are nevoie de slujbă în limbajul lor. Însă nu au nevoie de încăpere separată sau slujbe individuale. Visez ca toți oamenii să aibă acces în bisericile noastre. Slujbele să fie însoțite cu traducere în limbaj surdo-mut. Iar încăperile să fie dotate cu cele necesare, să fie accesibile și confortabile. Hristos spune: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. (Matei 11,28). Așadar nimeni nu are nevoie să intre în biserică prin altă „ușă”, decât cea prin care intrăm noi cu toții.
Misiunea Bisericii este să identifice persoanele cu nevoi speciale, să le ofere sprijin moral, spiritual, material după caz și să le ajute să se reintegreze în societatea creștină. Indiferența și egoismul aduc la izolare, la înstrăinare, uneori la cazuri suicidale.
Nu putem și nu avem dreptul să stăm așa! E nevoie să ieșim din zona noastră de confort, să deschidem larg ușa sufletului nostru, să redeschidem Biserica pentru cei care au avut frică să pășească pragul ei, pentru ca să nu fie discriminați, alungați și tratați umil!

Preotul dr. Maxim Melinti

01.12.2018

”HIV: Te privește! Privește pe fiecare!”






Un interviu cu părintele Maxim Melinti, parohul Bisericii “Acoperământul Maicii Domnului” din satul Ghidighici, mun. Chișinău
Părintele Maxim Melinti este și un activist civic, care se implică foarte activ în acțiunile de informare în rândul creștinilor cu privire la prevenirea infecției cu HIV/SIDA. El organizează seminare pentru elevi și cadrele didactice din școli în diferite localități din Republica Moldova. De asemenea, desfășoară flashmob-uri și alte activități împreună cu tinerii și enoriașii parohiei Ghidighici, în care se solidarizează cu persoanele infectate cu HIV/SIDA sau în mod special cu cele care prezintă un mare risc de a se infecta cu acest virus.

Părinte, deobicei preoții din Moldova sunt preocupați de alte aspecte ale slujirii și se limitează în implicarea lor în cadrul unor probleme ale societății mai stringente. Pe dumneavoastră ce v-a convins să vă implicați atât de activ? De ce v-a interesat subiectul HIV/SIDA?
Îmi aduc aminte, cum am participat la un seminar dedicate problemei HIV/SIDA, care s-a desfășurat la Mitropolia Moldovei. Sincer, am fost curios să aflu mai mult despre aceasta maladie, deoarece, unde în adâncul sufletului, purtăm anume prejudecăți și vroiam să-mi liniștesc conștiința. Informat, deci liber de prejudecăți și stereotipuri! Spre finalul seminarului am aflat multe și utile, care m-au motivat să fac ceva nou în misiunea mea – să ajut pe acești oameni, care sunt la fel oile din turma noastră, pe care putem și trebuie să le aducem la mântuire, nu-i putem ignora sau stigmatiza în baza infectării.
Foarte curând, a mai avut loc un seminar la Vila Verde, unde au participat reprezentanții mai multor ONG-uri specializate în domeniul prevenirii HIV/SIDA, precum și un număr de preoți. O mare parte de reprezentați din ONG-uri, care au exprimat un resproș în adresa preoților, că nu sunt cointeresați de ai ajuta pentru cei infectați cu HIV, refuzând de a le oferi asistența religiosă. Fapt pentru care persoane care trăiesc cu HIV, au fost excluși automat din Biserica, pe motiv că ar fi moleptiți pentru că au avut relații de concubinaj, adulter, prestarea serviciilor sexuale sau pentru că erau persoane din rândul LGBT. Aceasta stare cumva m-a provocat să lucrez și să merg mai departe în prevenirea și reducerea virusului HIV în societate noastră.

Care este reacția oamenilor în urma acțiunilor pe care le întreprindeți?
Dar a colegilor dumneavoastră preoți (și a ierarhilor sau conducerea Mitropoliei Moldovei)?
Primele încercări am mediatizat, fapt pentru care imediat am primit comentarii direct – în față, sau indirect – prin poșta electronica, scrisori anonime. Comentarii erau de genul: Aceștia au primit pedepsă de la Dumnezeu pentru păcatele săvârșite; Aceștia vor arde în iad; Acești sunt din Sodoma și Gomora și și-au luat răsplata. Alții mă criticau zicând că Biserica trebuie să se preocupe de altceva… Dar întrebând, de ce anume, nu am primit răspuns adecvat. M-o durut și mă doare că replici negative vinea și vin inclusive din rândul preoților, care nu dau dovada de dragoste și compasiune, dar provoacă ură și antipatie față de persoane care trăiesc cu HIV. Printre ei s-au regăsit și desidenți, care declarau că HIV/SIDA nu există, ci este o inveție pentru spălarea banilor și comercializarea medicamentelor.
Cea mai dură replica, deși nu adresată mie personal, ci persoanelor cu HIV, a fost spusă de PS Marchel, episcop de Bălți și Fălești, că „peste 90 la suta din homosexuali sunt bolnavi de HIV/SIDA”. Deși, medicii specializați vă pot demonstra că HIV/SIDA nu este boala persoanelor din grupul LGBT, dar este răspândită mai cu sema printe persoane heterosexuali, care mai frecvent fac adulter și practică sex neprotejat.
Cea mai gravă lovitură am primit întru-n an, când am participat la un proiect interesant, realizat de A.O. Inițiativa Pozitivă, cu sesiune foto. Timp îndelungat, panouri informative, pe care m-am regăsit și eu, putea fi observate prin toată țară. Alături de interpreți, actori și activiști civici, eram și eu cu urechi acoperiți cu mâinile. Și pentru aceasta acțiune am fost terorizat de unii din confrații mei, argumentând că nu-mi este loc pe panouri publicitare, că nu sunt vedetă!

I-ați inspirat cumva și pe alți slujitori să se implice în acțiunile de informare în rândul creștinilor din parohiile lor cu privire la prevenirea infecției cu HIV/SIDA? Care este rolul unui lider spiritual și al Bisericii în abordarea corectă a acestei probleme?
Am încercat și continui să vorbesc cu colegii mei – slujitori, despre problema legată de stigmatizarea și discriminarea persoanelor cu HIV, despre modul de transmitere infecției, cum poate fi tratatăt HIV. Cel mai important mesaj care pot să ofer slujitorilor sfântului altar, că persoane cu HIV sunt la fel oameni ca noi, care trebuie tratați la fel ca ceilalți creștini, cărora putem fără teamă oferi tainele bisericii: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtășania, Cununia, Sfântul Maslu. Ba mai mult, încurajăz pe preoți să vorbească despre HIV de pe amvonul bisericii, în școlile duminicale și instituții de învățământ, pentru a reduce riscul infectării, prin abstineță, fidelitate. Iar în caz dacă una din persoane este suspectă că ar fi fost infectată, să facă neapărat test la unul din centre, care oferă servicii gratuit și confidential. Și dacă se află că este infectat, să urmeze tratament ARV și să nu-și piardă relații cu familia, cu societate și comunitate creștină pe motiv de boală.

Numiți-ne vă rog cinci motive de ce slujitorii Bisericii ar trebui să se implice în soluționarea a acestei probleme, care este de fapt a întregii societăți?
1.      Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22,39).
Persoane care trăiesc cu HIV sunt și ei fii și fiicile noastre, care trebuie să fie tratate cu compasiune, dragoste, iar nu cu ură și discriminare;
2.      Bolnav am fost şi M-aţi cercetat (Matei 25,36).
HIV/SIDA este o maladie care la fel ca și alte maladii cunoscute în lume, fapt pentru care nu putem refuza de a oferi asistența religioasă acestor persoane;
3.      Eu nu voiesc moartea. păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu (Iezechiel 33,11.)
Biserica este un spital, care tratează bolile sufletești și trupești, iar preoții, pot oferi perspectivă de a primi lecuire, suportul social și ajutorul umanitar, precum orice alt creștin din țara noastră;
4.      În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (Ioan 14,2).
Noi nu putem să ne punem să locul lui Dumnezeu și să judecăm, să alungăm și să stigmatizăm aceste persoane;
5.      Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti (Ioan 5,14).
Să încercăm să ajutăm, să-I sprijinim să se tradeze, să ducă un mod de viață sănătos, să respecte regimul alimentar și cel medicinal.

Povestiți-ne despre prejudecățile creștinilor legate de împărtașanie, cu singuranță sunt creștini care se gândesc că dacă vor primi împărtașania din aceeași linguriță din care s-a împărtășit o persoană infectată cu virusul HIV, se vor contamina și ei.
Am avut o întâmplane. Am organizat un seminar într-un liceu din suburbia municipiului. La intrare am fost întâmpinat de o doamnă, de vârsta pensionarului, care s-a prezentat că este psihologul liceului. Din prag mi-a declarat că „copii noștrii nu sunt așa (adică nu au HIV – n.n.)” și că ei de multe ori au organizat lectii tematice despre SIDA. Ok. Nimeni nu vrea să spună că copii voștrii sunt „așa”, dar am venit să previn și să vorbim despre mituri. În discursul meu am atins și subiectul împărtășitului cu o singură linguriță, mai ales dacă la împărtășanie este persoana cu HIV. Tot doamna psiholog a sărit cu gura înainte, că împărtășanie poate fi administrată persoanei infectate, dacă lingurița este din argint. Pauza. Eu zic, și dacă eu la Ghidighici nu am așa lux, atunci nu împărtășim? Copii au început să râdă! Zic, dacă ar fi fost transmisibile infecții HIV și TB, cei mai bolnavi ar fi fost eu, preotul, care stau de fața dvs, pentru că tot cea ce rămâne în potir, consum eu. Dar, din câte puteți observa ușor, sunt sănătos, frumos și bolfos! Din nou licienii s-au râs, iar doamna a rămas mincinoasa în ochii publicului. Și spun acest lucru, deoarece în mare parte, asemenea seminare și lecții se fac de oameni nepregătiți, tot cu stereotipuri și mituri arhaice și programul se oferă pentru darea de seamă sau mediatizarea. Ca rezultat, tineri nu au cunoștințe elementare în domeniul educației sexuale, prevenirea și tratarea bolilor sexual-transmisibile. 
Părinte Maxim, dumneavoastră activați în cadrul instituțiilor penitenciare în calitate de preot capelan, de asemenea sunteți preşedintele sectorului sinodal pentru activitate pastorală în instituţii penitenciare din cadrul Mitropoliei Moldovei. Care sunt acțiunile pe care le întreprindeți dumneavoastră și ceilalți preoți capelani în penitenciare cu referire la subiectul HIV/SIDA?
Cu preoți-capelani din cadrul sistemului penitenciar am organizat lecții și seminare despre visului HIV și Tuberculoza. Acest subiect în special ne preocupă, deoarece și între noi sunt preoți cu poziții și păreri greșite, lucrul care nu ne face față în sistemul penitenciar și nu ne ajută să adunăm pe deținuți în fața Mântuitorului Hristos, care caută oaia cea rătăcită și, când o găsește, o poartă umerile Sale. Pe lângă aceste lecții și seminare, oferim literatura și material specific pentru aprofundarea cunoștințelor în domeniul prevenirii și reducerii virusului HIV în rândul deținuților. Ca și la libertate, explicăm că visului nu se transmite pe sărutarea obiectelor sfinte, prin împărtășanie și alte slujbe religioase de la biserica.

Sunt marginalizați deținuții infectați cu virusul HIV de ceilalți deținuți sau de către angajații penitenciarelor? Cu ce fel de probleme se mai confruntă deținuții infectați cu acest virus în penitenciare?
Deținuți, cărora s-a depistat statutul HIV, sunt marginalizați și descriminați de restul deținuților. Deși, statutul HIV nu se declară în public, totuși în penitenciare deținuții n-au cum să ascundă acest moment față de „cei mai mari”. Să nu uităm că după gratii există subcultura, care reglementează locul și poziția fiecărui deținut. Am cunoscut un deținut, care nu dădea mâna la salutare, din motive că avea HIV și automat trecut în rândul umiliților. Mulți din colaboratori penitenciarelor la fel poartă mituri și informații greșite cu privire la virusul HIV, și manifestă fobie și distanță specifică vis-à-vis de aceasta categorie, ca să nu se molipsească cumva.

În final, aș vrea să vă rog să veniți cu un îndemn pentru toate persoanele infectate cu virusul HIV/SIDA, dar și pentru apropiații lor.
Fraților și surorilor, bolile, problemele și neajunsurile cu care ne confruntăm noi de zi cu zi, nicidecum nu trebuie să ne destanțeze. Biserica lui Hristos, institutul care emană dragoste și compasiune, vă învită să găsiți sprijin, ajutor, susținere și consiliere. Familiilor și celor apropiați dorim să aibă multă înțelepciune și curaj ca să nu stigmatizeze și să aducă suferințe în plus semenilor lor infectați. Cea mai mare boala și infecție cu care s-a contominat lumea noastră cu este SIDA, ci indeferența, egoismul și mândria noastră. Din cauza acestor „maladii” contemporane mor oameni cu profesie și studii, sunt exilați mame și copii. Dați dovada de buna-înțelegere și răbdare. Lumea noastră poate și trebuie să fie rezidită pe principiul celor 3D: dragoste, demnitate și dialog. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu! 

A interviat Ion ANDRONACHI