SFÂNTUL IERARH DIONISIE ERHAN - UN SFÂNT CARE UNEȘTE BISERICILE ORTODOXE DE PE CELE DOUĂ MALURI ALE PRUTULUI

 

Sfântul Apostolul Pavel spunea: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile.” (Evrei 7, 26). Aceste cuvinte astăzi putem atribui cu mare cinste marelui părinte și ierarh Dionisie de Cetatea Albă-Ismail.

În rânduiala, care este precedată Hirotoniei în Arhiereu, slujba numită Cercarea și desemnarea candidatului (ipopsifiului) la treapta arhieriei, candidatul mărturisește credința deplină față de Biserica Ortodoxă și făgăduiește printre altele:

„Datorez iubire și sprijin țării și națiunii mele, și făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu, față de Prea Sfințiile Voastre și de poporul ce stă înainte, că voi jertfi cu bucurie și mulțumire sufletească însăși ființa mea, de va fi nevoie, pentru a lor întreagă păstrare, creștere și propășire.”

Aceste cuvinte cu siguranță le-a rostit și Dionisie Erhan, înainte de hirotonie în treapta de episcop.

La învestirea Prea Sfinţitului Dionisie ca episcop al Ismailului, la 20 aprilie 1934, regele Carol al II-a i-a spus următoarele cuvinte: „…Porneşti la drum cu o bogată comoară: dragostea turmei şi cu un frumos trecut de luptă naţională... Fii, Prea Sfinţia Ta, acela, care să străjuieşti fără odihnă la ridicarea Neamului, fii acela, care în Eparhia ta să te poţi lăuda că ai adus copii la şcoală, că ai îndemnat fără contenire pe cei păstoriţi să-şi întărească sufletele şi minţile. Biserica condusă de tine să fie lumină strălucitoare a puterii româneşti pe plaiurile basarabene”.

Nu știu dacă regele era bine informat despre succese anterioare ale ierarhului basarabean, dar cele rostite în Palatul Regal, l-au caracterizat pe sfântul ierarh drept Păstorul cel bun, care, după porunca Mântuitorului, „îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11).

În anul 1883, la vârsta de 15 ani, a bătut odată la poarta veche a mănăstirii Suruceni, tânărul fiu Dimitrie” și aici „în umbra brazilor mănăstireşti, în ungherele în care lăcrămau candelele şi făcliile, în chilia cu miros de busuioc şi flori de câmp, în asprele şi fericitele zile de post şi rugă, sufletul lui s-a luminat şi în această lumină i s-a zămislit clar drumul menirii sale pe care l-a parcurs stăruitor, gospodăreşte… Iată-l parcurgând primele trepte monahale. Iată-l iconom, ieromonah, stareţ şi arhimandrit…”. Peste 60 de ani va reveni pentru odihna cea veșnică. Iar peste 75, cu ocazia lucrărilor de reconstrucție a Bisericii mănăstirești „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” se descoperă nouă credincioșilor, într-o gropniță „în chip minunat, trupul neatins de stricăciune” al Episcopului Dionisie.

La începutul secolului XX numeroși clerici basarabeni, printre care s-a numără Dionisie Erhan, au jucat un rol important la realizarea Unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, mai ales prin intermediul predicilor orale și cele scrise în presa timpului.

La 22 martie 1918, ziarul „Cuvânt Moldovenesc” a publicat o amplă scrisoare a egumenului Dionisie Erhan de la mănăstirea Suruceni, judeţul Chişinău, în care se cerea revenirea Bisericii Ortodoxe din Basarabia la Biserica Ortodoxă Română „din ale cărei hotare am fost rupţi politiceşte şi duhovniceşti. În finalul scrisorii, Dionisie arăta că „în 1812 Sinodul rusesc n-a avut nici un drept să-i alipească duhovniceşte pe cei răpiţi politiceşte, făcând aceasta în pofida sfintelor canoane şi obiceiurilor Bisericii Ortodoxe”.

Nu avea studii teologice, nu avea universități finisate. Și totuși, era competent ca un slujitor, cunoaștea Biblia pe de rost. Gala Galaction spunea despre Dionisie, că acesta avea intelegență născută, nefăcută.

Un eveniment de importanță națională în perioada interbelică a fost inagurarea în anul 1926 a Facultății de Teologie din Chișinău. „Adevărată conștiință românească s-a cristalizat în jurul acestei școli de ortodoxie națională”, amintește teologul și poetul Nichifor Crainic despre deschiderea acestei instituții teologice. Despre rolul și impactul care a adus Facultatea de Teologie din Chișinău pentru teologie ortodoxă, prin profesorii ei celebri, aboslvenți renumiți și publicații de interes mondial, nu ne vom opri.

Și anume Facultatea a salvat soarta Sfântului Dionisie Erhan. La 22 octombrie 1933 Sfântul Sinod a invalidat alegerea lui Dionisie ca episcop de Ismail pe motiv că învingătorul nu deținea diplomă universitară.

Dionisie Erhan întrunea toate condiții dogmatice, liturgice și pastorale. Însă, cele civile, și anume prezența unei diplome de studii teologice universitare a devenit un impiediment fără precedent. Deși toată lumea, întreaga Basarabia îl dorea, Statutul Bisericii Ortodoxe nu poate accepta hirotonia unui candidat fără licența în teologie.

Soluția a fost găsită: consiliul profesoral al Facultății de Teologie, împreună cu senatul Universității din Iași, luând în considerare dorința unanimă a credincioșilor din sudul Basarabiei de a-l avea ca Episcop pe Dionisie, într-o însuflețită ședință din 21 martie 1934, la inițiativa decanului, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-a acordat cu mari elogii titlul de Doctor Honoris Causa. După acest eveniment Sfântul Sinod s-a întrunit în ședințele din 18-19 aprilie 1934, sub președinția Patriarhului Miron Cristea, confirmând alegerea ca Episcop titular al Episcopiei Cetatea Albă-Ismail. Astfel piedica a fost înlăturată, iar Facultatea de facto a contribuit la investirea vrednicului de pomenire – ierarh Dionisie în treapta de episcop.

Întreaga viața sfântului Ierarh a fost o slujire jertfelnică în fața Sfântului Altar, o lucrare pastorală de excepție și activitatea caritabilă de toată admirație.

Nenumărate predici și articole, școli de pictură și orfelinate, biserici târnosite și renovate și multe alte realizări lăsate în urma slujirii arhipăstorești ale lui Dionisie Erhan în calitate de Episcop de Cetatea-Albă-Ismail.

Mare Nicolae Iorga zicea că „un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete”. Să nu uităm trecutul, ca să nu plătit cu preț scump viața omenească, cultura și credința strămoșească.

Să nu uităm, să amintim, să mărturisim viața, faptele și meritele acestui mare ierarh, predicator și rugător: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7).

Preotul Maxim Melinti

FERICIȚI CEI PRIGONIȚI!

 

120 de ani de la nașterea lui Dimitrie (Dumitru) BALAUR, preot, cărturar, folclorist, profesor de religie, traducător, publicist, originar din Basarabia, care a fost condamnat pentru „activitate contra primului de stat socialist din lume” și pentru „activitate contra orânduirii de stat”.

S-a născut la 4 sept. 1903 în familia dascălului Isidor Balaur din comuna Răzeni, jud. Lăpuşna (azi în r. Ialoveni).

După terminarea şcolii primare, în 1910, Dimitrie Balaur s-a înscris la Seminarul Teologic din Chişinău, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti, absolvindu-le cu „magna cum laude” (1928).

Pe parcursul unui an de studii (1928-1929) a fost profesor de religie la liceul din Rezina.

A absolvit şi Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea de Geografie şi Slava veche cu aceeaşi înaltă distincţie (1932). În perioada studiilor universitare a audiat cursurile profesorilor Nicolae Iorga, Constantin Giurescu, Simion Mehedinţi. Atunci tânărul Dimitrie a început să dovedească aptitudini de cercetător. În timpul vacanţelor culegea creaţii folclorice în satul natal. În mod special era apreciat de profesorul universitar Nicolae Popescu, academician. Fiind primite creaţiile populare culese de D. Balaur în s. Răzeni la publicaţia din Fălticeni „Şezătoarea”, Gheorghe T. Kirileanu – redactor al revistei şi secretar general al Fundaţiei „Regele Ferdinand I” – îl înştiinţa pe culegătorul de folclor, printr-o scrisoare din 2 ianuarie 1929, că preşedintele Fundaţiei „a rămas deplin mulţumit de rezultatul cercetărilor” în satul basarabean.

În altă scrisoare, din 31 martie acelaşi an, G. T. Kirileanu îi comunica lui D. Balaur că manuscrisul lui va fi publicat „în cel mai apropiat număr” al revistei. Tot acolo, G. T. Kirileanu îl sfătuia: „Ar fi bine să urmezi poveţele părintelui Nicolae Popescu privitoare la lucrarea pentru licenţă, de prezentat acum, în iunie. Ţi-ai lua grija despre asta şi ai putea să-ţi rânduieşti o viaţă mai potrivită, care să-ţi îngăduie a-ţi desfăşura toate darurile d-tale, pe care noi le preţuim din toată inima”. La sugestia profesorului său Nicolae Popescu, D. Balaur a realizat teza de licenţă „Bisericile din Moldova de răsărit” pe care a susţinut-o cu succes şi apoi a publicat-o (în 1934).

După cum a promis G. T. Kirileanu, culegerea lui D. Balaur – Din literatura populară a Basarabiei (din satul Rezeni – Lăpuşna) – a fost tipărită în revista de folclor „Şezătoarea” (1929, nr. 1-2, ianuarie-februarie, p. 49-75). Folcloristul şi etnograful bucureştean Iordan Datcu menţionează, pe drept: „În afară de cei doi folclorişti consacraţi, Gh. V. Madan şi P. Ştefănucă, jud. Lăpuşna a dat, în perioada interbelică, încă un folclorist, D. Balaur, cu o contribuţie mai restrânsă şi de aceea mai puţin cunoscut. Totuşi, el trebuie menţionat pentru că în folcloristica interbelică a fost singurul basarabean care a tipărit, în prima noastră revistă de folclor, o colecţie remarcabilă, Din literatura populară a Basarabiei (din satul Rezeni – Lăpuşna)”.

Colecţia este însoţită de o notă biografică la subsol, semnată de G. T. Kirileanu. Culegerea conţine: conocării, iertăciuni, o colindă la Crăciun, un hăit la Anul Nou, bocete, cântece lirice.

Începând cu anul 1930, D. Balaur a activat ca funcţionar la Sfântul Sinod din Bucureşti, apoi - consilier cultural la Episcopia Bălţi, fiind şi secretar de redacţie la revistele „Biserica Ortodoxă Română” şi „Biserica basarabeană”. În acel timp a muncit mult, studiind preocupările bisericilor şi şcolilor din centrul Basarabiei. La Bucureşti, a participat la înfiinţarea bibliotecii „Viaţa nouă”, împreună cu preoţii Paraschiv Angelescu şi Olimp Căciulă şi cu viitorul preot Dumitru Fecioru.

În anul 1937 a fost hirotonit preot, în Catedrala Episcopală din Bălţi. La 28 iunie 1940, D. Balaur, împreună cu familia, ca şi mulţi intelectuali din Basarabia, s-a refugiat în România, la Bucureşti. În capitală a primit post de preot la biserica „Oborul Nou”. În toamna lui 1941, D. Balaur a revenit la Episcopia din Bălţi.

Odată cu ocuparea postului de consilier al Eparhiei Bălţi – Hotin, s-a implicat tot mai mult în viaţa culturală şi, mai ales, religioasă a judeţelor nordice ale Basarabiei. Când nu era „pe teren”, prin parohiile săteşti, era de dimineaţă până seara la Episcopie, încât familia abia îl vedea seara târziu, iar duminica participa la slujba arhierească de la catedrala din Bălţi. Corespondenţa bogată din anii 1937-1944, cu întreruperea din anul 1940-1941, atestă relaţii multiple cu preoţii din satele şi târgurile din judeţe, schimburi de cărţi şi reviste, colaborări reciproce cu publicaţiile din alte părţi – de la Chişinău, de exemplu.

Despre activitatea de organizare a consilierului cultural eparhial, preotul Dimitrie Balaur, aflăm dintr-o dare de seamă din 20 ianuarie 1942, adresată Guvernământului Basarabiei. În această dare de seamă se menționa că Cercurile culturale pastorale se țineau în toate reședințele de parohii, se continua distribuirea cărților de rugăciuni editate la Tipografia Eparhială, se organizau adunări duminicale pentru credincioși. În eparhie se mai desfășura activitatea misionară și opera de binefacere, toate aceste măsuri se desfășurau sub conducerea părintelui Dimitrie.

Însă la 21 martie 1944 a fost nevoit să se refugieze din nou (pentru totdeauna), de data aceasta, la Caransebeş, unde au fost transportate bunurile Episcopiei din Bălţi. În 1945, D. Balaur, cu familia, s-a mutat la Bucureşti, unde a fost primit ca profesor la Seminarul „Nifon Mitropolitul”. Aici a lucrat până în 1948, când seminarul a fost desfiinţat. La 1 septembrie a aceluiaşi an D. Balaur a fost numit preot la biserica din cartierul Parcul Domeniilor, aşa-numita „Mănăstirea Caşin”. Şi aici D. Balaur fusese un slujitor iubit de enoriaşi. Însă situaţia în România stăpânită după război de comunişti se schimbase. Organele de represiune îl urmăreau, mai ales, când se întâlnea cu alţi preoţi din Basarabia. Considerau că la asemenea întâlniri se uneltea împotriva regimului comunist în ţară.

În luna martie 1959 „Mănăstirea Caşin” a fost închisă. Slujitorii principali ai mănăstirii, inclusiv D. Balaur, au fost arestaţi. Preotul basarabean a fost judecat la Tribunalul Militar din Bucureşti.

La data de 4 aprilie 1959 parintele a fost ridicat de Securitate din biserica la care slujea. Procesul asa-numitului „lot Mănăstirea Casin” a avut loc la data de 4 septembrie, când parintele Dimitrie implinea 56 de ani. El a fost condamnat pentru „activitate contra primului de stat socialist din lume” și pentru „activitate contra orânduirii de stat”.

Preotul Dimitrie Balaur a fost condamnat la 12 ani de temnița grea pentru lupta contra primului stat socialist din lume, Uniunea Sovietica, și la „15 ani munca silnica, 8 ani degradare civica și confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale”. Părintele a fost închis la închisorile din Jilava, Gherla, în Delta Dunării, în Balta Brăilei și Periprava.

A fost eliberat la 30 iulie 1964. pe când avea 61 de ani.

A mai slujit apoi la bisericile „Puişor”, „Drumul Taberei”, „Sfânta Vineri Nouă” şi altele (până în 1996).

A colaborat la revistele: „Misionarul”, „Apostolul”, „Însemnări creştine”, face corectură, tehnoredactare, publică articolele preoţilor din eparhia sa, scrie recenzii la „Biserica basarabeană”, înlesneşte schimburile cu revista „Arma cuvântului”, răspunde la solicitările pentru diferite volume care urmează să apară în diferite oraşe ale Basarabiei.

La data de 6 aprilie 1996, de Sâmbăta lui Lazăr, după ce a făcut un parastas la cimitirul „Sf. Vineri”, a suferit o hemoragie cerebrală şi s-a stins din viaţă în ziua de 19 aprilie 1996 la vârsta de 91 de ani, de Izvorul Tămăduirii, după 59 de ani de preoţie.

A fost îngropat la Mănăstirea Cernica de Paștele Blajinilor, prima zi de pomenire a morţilor după Paşte în Basarabia, sărbătoare pe care a iubit-o atât şi despre care a scris în revista „Biserica Ortodoxă Română”, cu 60 de ani în urmă.

Operă:

Din literatura populară a Basarabiei, publicată în „Şezătoarea”, 1929, nr. 1-2, p. 49-75;

Biserici din Moldova de răsărit (Bucureşti, 1934, 48 p.);

Anthologhioanele din anul 1766: Studiu de bibliografie (extras din „Biserica ortodoxă română”, an. III, 1935, nr. 9-10);

Profesorul Gheorghe Vâlsan: Un savant religios (publicat în „Biserica ortodoxă română”, anul III, 1935, nr. 9-10);

O şcoală model: Seminarul Teologic din Chişinău sub conducerea părintelui Serghie Bejan (Bucureşti, 1936, extras);

Destinul unui preot transnistrean (Petru Vasilcovschi) // Biserica basarabeană. - An. II, 1943. - Nr. 5. – P. 217-231;

Vasilcovschi (Preotul Petru), Vizite pastorale individuale/ Pref. de D. Balaur, 1943, 23 p. (extras din „Biserica basarabeană”, an. II, 1943, nr. 4).

Bibliografie generală:

BĂIEȘU N., Preotul și omul de știință Dimitrie Balaur (110 ani de la naștere) / Nicolae Băieșu // Revista Akademos. – Nr. 3 (30), septembrie 2013 - P. 99-101.

DATCU I., G. T. Chirileanu şi Dimitrie Balaur / Philologia. – septembrie-octombrie/2011. - Nr. 5-6. – P. 95-99.

NICOLESCU C., Părintele Dimitrie – un Balaur cu inima de aur / Costion Nicolescu. Sarea pământului – încrucișări, întâlniri, însosiri. – Iași: Ed. Doxologia, 2011. – P. 145-149.

PETCU N. Adrian, Părintele Dimitrie Balaur în temniţa comunistă [Resursă electronică] / https://ziarullumina.ro/.../parintele-dimitrie-balaur-in... (accesat la 06.12.2022)

TEODOREANU E., Preotul Dimitrie Balaur și ai săi // Elena Teodoreanu. Memoria – revista gândirii arestate. – Nr. 9/septembrie 1993. – P. 27-37.

TEODOREANU E., Părintele Dimitrie cel necunoscut. – București: Ed. Bizantina, 2001.

TEODOREANU E., Părintele Dimitrie cel necunoscut. Destinul unui preot basarabean / Elena Teodoreanu // Revista Akademos. - Nr. 3 (30), septembrie 2013. – P. 101-106.

Preotul Maxim Melinti,

Biserica Ghidighici

MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA – UN CĂRTURAR, POLITICIAN ȘI IERARH ROMÂN DE SEAMA

 

MITROPOLITUL ANDREI ȘAGUNA – UN CĂRTURAR, POLITICIAN ȘI IERARH ROMÂN DE SEAMA

150 de ani de la trecerea la cele veșnice

Mitropolitul Andrei (din botez Anastasie) Șaguna s-a născut 20 dec. 1808/1 ian. 1809 st. n.), în Miscolţ (Miskolc), în Ungaria, într-o familie originară din Grabova, care trece în 1814 la catolicism. Studiile gimnaziale la Miscolţ şi gimnaziul călugărilor piariști Pesta (abs. 1826).

La 29 dec. 1826 trece la ortodoxie printr-o declarație scrisă în limba latină, din convingere și pentru că aceasta a fost religia strămoșilor.

Între 1826-1829 studii de filosofie şi drept la Universitatea din Pesta şi de Teologie la Seminarul ortodox din Vârşeţ, azi Serbia (din 1829).  În 1833 intră în obștea monahală a mănăstirii sârbești Hopovo, unde a fost tuns în monahism, cu numele de Andrei. Hirotonit ierodiacon. Profesor la Seminarul teologic din Carloviț (Karlowitz, în Voivodina, Serbia) și secretar al „Consistoriului arhidiecezan” de acolo (din 1834); ieromonah, protosinghel, „asesor” (consilier) mitropolitan și „administrator” (locțiitor) de egumen la mănăstirile sârbești Iazac (din 1838) și Beșenovo (din 1841). A fost arhimandrit și egumen la mănăstirile Hopovo (1842) și Covil (1845). După anul 1842 a funcționat un timp ca profesor în secția română a Seminarului teologic din Vârșeț și „asesor” al Consistoriului de acolo. Mărturisea mereu: „De o sută de ori dacă m-aș naște, tot preot m-aș face”.

La 15/27 iun. 1846 a fost numit vicar general al Episcopiei Ardealului, cu sediul la Sibiu, iar la 2 dec. 1847 a fost ales episcop. În această calitate a lucrat mult pentru renașterea românilor din Transilvania, ridicarea chipului moral al clerului și a credincioșilor: „Pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deștept și cu voie cătră tot ce e adevărat, plăcut și bun să-i atrag”.

La 12/24 dec. 1864 Andrei Șaguna a devenit arhiepiscop și mitropolit al reînființatei Mitropolii a Transilvaniei, cu reședința la Sibiu.

Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei prin numeroase memorii înaintate Curţii din Viena și independența ei administrativă și națională: „Biserica Ortodoxă din Transilvania trebuia să fie o instituție națională”.

După reînfiinţarea Mitropoliei (1864), cu două eparhii sufragane la Arad şi Caransebeş-a convocat un Congres naţional bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, la Sibiu (sept.-oct.1868), care a aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancţionat de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica transilvăneană până  în 1925.  Principiile fundamentale ale acestui statut autonomia faţă de stat, sinodalitatea, adica participarea laicilor (2/3) alaturi de clerici (1/3) la conducerea treburilor bisericeşti - au stat la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 şi a celui din 1948.

Școala teologică sibiană va cunoaște o  nouă etapă de dezvoltare și înflorire, odată cu venirea la Sibiu pe scaunul arhieresc a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna. Din toamna anului 1846, acesta a dispus ridicarea „cursului clerical” de la șase luni la un an, introducând noi materii de învățământ: Teologia Pastorală, Metodul învăţătoresc, Exegeza și Gramatica românească. Scopul acestei inițiative a fost ca tuturor „candidaților la preoție să le fie dată posibilitatea să fie și învățători și astfel să corespundă și mai bine misiunii lor culturale de luminători ai poporului”.

Pe tărâm cultural, a organizat învăţământul elementar şi mediu Ortodox românesc din Transilvania, punându-I sub îndrumarea Bisericii preoții-parohi erau directori ai şcolii „poporale” din parohia lor, protopopii „inspectori„ ai şcolilor din ,,tractul” lor, iar episcopul (sau arhiepiscopul) „inspector suprem” al şcolilor din întreaga eparhie, principii înscrise şi în Statutul Organic.  La sfârşitul păstoririi sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproape 800 de şcoli „poporale”, un liceu cu 8 clase la Braşov (înfiinţat 1850), cu şcoală reală-comercială (înfiinţată 1869) la Braşov, un gimnaziu cu 4 clase la Brad (înfiinţat 1868).  Documentele din arhiva jud. Alba demonstrează sprijinul bănesc dat de moţii din Bazinul Arieşului pentru edificarea localului din Brad. Contribuţia cea mai mare a avut-o Andrei Şaguna cu cei 2000 de fiorini dăruiţi gimnaziului. La inaugurarea gimnaziului de la Brad a participat şi Avram Iancu care a rostit un frumos cuvânt despre folosul culturii naţionale ce va fi chemat să o răspândească şi acest gimnaziu între moţii din Zarand.

La îndemnul lui, s-au scris peste 25 de manuale şcolare. La Sibiu cursurile de teologie au fost ridicate de la 6 luni la un an (1846), iar în 1953 a înfiinţat un Institut teologic-pedagogic la Sibiu, care-i va purta numele de „Seminar Andreian” sau, mai târziu „Academia Andreiană” (1922-1948), cu două secţii teologice (doi, apoi trei ani de studii) şi pedagogică (doi, apoi trei ani de studii), cumpărând câteva case pentru nevoile şcolii şi internatuluiş pentru studenţii teologi şi preoţi, a tipărit o serie de manuale didactice - lucrate de el însuşi sau de profesorii Institutului. A trimis numeroşi tineri la Studii de specializare la Universităţile din Austria şi Germania, cu burse oferite din fondurile şi fundaţiile create de el.  

A avut un rol însemnat, alături de Ioan Pușcariu, la fondarea „Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român” (ASTRA), fiind primul ei preşedinte (1861-1866).

La 25 aug. 1850 se deschide la Sibiu „Tipografia eparhială”, întemeiata pe banii lui Şaguna, unde se tipăresc abecedare, catehisme, bucoavne, cărţi de muzică, de aritmetică, de gramatică, de istorie şi geografie, pentru şcolile săteşti-parohiale, pentru gimnazii şi, mai ales, pentru Seminarul Teologic din Sibiu.

Apreciat pentru activitatea desfăşurată, în 1850 primeşte titlul de baron.

La 1 ian. 1853 a înfiinţat ziarul „Telegraful Român”, singurul ziar din România cu apariţie neîntreruptă până astăzi şi care va găzdui în paginile sale problemele teologice și ale învăţământului în general. În anul 1857 începe strângerea fondurilor pentru o nouă catedrală în Sibiu. Împăratul contribuie cu 1000 de galbeni, iar Șaguna cu 24 000 de florini.

În 1858 Șaguna publică Biblia, a cincea după Biblia de la București (1688), a lui Ioan Bob (1795), a lui Gavriil Bănulescu‑Bodoni de la Petersburg (1819) și cea de la Buzău (1854) a lui Filotei. Șaguna face îndreptări de limbă și îi scrie prefața. El se declară de acord cu teoria circulației cuvintelor, în sensul că „acea limbă este bună, care e înțeleasă de toți românii de pretutindeni”. În 1870 a dispus ca în fiecare parohie să se țină cursuri serale pentru „neștiutorii de carte”.

Ca „om politic”, a îndeplinit un rol de seama în anii 1848-1849; preşedinte al Marii Adunări Naţionale româneşti de pe Câmpia Libertăţii de la BIaj din 3/15 mai 1848, delegat de Adunare să prezinte revendicările româneşti împăratului la Innsbruck, Olmutz şi Viena, apoi Guvernului din Pesta în anii următori, fie singur, fie cu alţi delegaţi ai românilor - a prezentat în mai multe rânduri memorii către împărat, cu doleanţele naţiuniii române după 1860 a fost membru în Senatul imperial din Viena, în 1863-1865 deputat în Dieta Transilvaniei, copreşedinte al Conferinţei naţionale-politice a românilor de la Sibiu (1861) şi al Congresului naţional al românilor de la Alba lulia (1863); după crearea Statului dualist austro-ungar (1867), a fost mentorul direcţiri ,,activismului” în viaţa politică a românilor transilvăneni. Îndrumător şi sprijinitor al preoţimii şi al credincioşilor, ctitor al bisericii din Guşteriţa, lângă Sibiu. Eminescu caracteriza așa pe ierarhul: „Destoinic diploman, Șaguna a fost un om politic din creștet până în tălpi, cum n-a fost vreunul din conducătorii noștri bisericești”.

În 1870 a fost ales membru de onoare al Acacademiei Române. Preşedinte de onoare al Societăţii  „Transilvania” din Bucureşti. Prin testament, el și-a lăsat toată averea Mitropoliei Transilvaniei, „spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.

Andrei Șaguna a trecut la Domnul în anul 1873 (28 iun.), la Sibiu, fiind înmormântat în satul Rășinari, jud. Sibiu.

În ședința din 21 iulie 2011, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canoninizarea Mitropolitului Andrei Șaguna. Astfel, la 29 octombrie 2011, în cadrul sfintei liturghii din Catedrala de la Sibiu, a avut loc proclamarea canonizării ale mitropolitului, care de acum va figura în calendarul bisericesc ca Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului, având ca zi de pomenire – 30 noiembrie.

Dr. Preotul Maxim Melinti

Biblia lui Șaguna (1856-1858)

Primul număr al ziarului Telegraful Român (1853)

Primul număr al Calendarului, ulterior numit Îndrumătorul Bisericesc (1852)

Operă:

Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericeşti-naţionale a românilor de religie răsăriteană, Sibiu, 1849, 15 p.;

Adaus la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naţionale...”, Sibiu, 1850, 23 p.;

Memorial prin care se lămureşte cererea românilor de religiunea răsăriteană din Austria pentru restaurarea  Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane, Viena, 1851 şi Sibiu 1860, 23 p.;

Elementele Dreptului canonic al Bisericii drept credincioase răsăritene..., Sibiu, 1854, XXIV + 183 p.;

Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de Ia întemeierea până în zilele noastre, 2 vol., Sibiu, 1860, X + 422 p. (I) + IV + 316 p. (II) (vol.II a apărut şi în traducere germana, la Sibiu, în 1862, făcută de Zaharia Boiu şi loan Popescu);

Compendiu de Dreptul canonic al unei sântei, soborniceşti  şi apostoleşti Biserici, Sibiu, 1868, XLVIII + 452 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1885, XLVIII + 440 p.; ed. a III-a, Sibiu, 1913, XLVIII + 440 p.); a apărut şi în traducere germană „Compendium des Canonischen Rechtes...”, Sibiu, 1868, 449 + XLIV p., iar din germană în rusă „Kratkoe izlojenie kanoniceskago pravo”, St. Petersburg, 1972; parţial tradus în limbile greacă şi maghiarg;

Enhiridion, adecă carte manual de canoane ale unei, sântei, soborniceşti şi apostoleşti Biserici cu comentarii, Sibiu, 187 1, LII + 548 p.;

Manual de studiu pastoral, Sibiu, 1972, 8 + X + 302 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1878, XV + 270 p.).

 

Postume:

Memorialul arhiepiscopului şi metropolitului Andrei baron de Şaguna sau Luptele naţionale politice ale românilor, 1846-1873, Sibiu, 1889, XIV + 408 p.;

Memoriile arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei Saguna din anii 1846-1871, Sibiu, 1923, 112 p.;

Gheorghe Tulbure, Mitropolitiii Şaguna.  Operă literară.  Scrisori pastorale.  Circulări şcolare.  Diverse, Sibiu, 1938, X + 460 p.;

Andrei Şaguna, Predici, cu un studiu introductiv de pr. Florea Mureşanu, Cluj, 1945, CX + 219 p.

 

Opere editate de Şaguna: Mărturisirea Ortodoxă  a lui Petru Movilă, Sibiu, 1855, 200p.; Chiriacodromion, adecă cuvântări bisericeşti pentru fiecare duminecă a anului, întocmite de Nichifor Teotoke... cu un adaus de cuvântări pentru sărbătorile domneşti..., Sibiu, 1855, 473 p.; Tâlcuiala Evangheliilor în Duminecile învierii şi ale sărbătorilor, Sibiu. 1857, 206 p. (ed. a II-a, 1860); Manual de Teologia Morală  creştinească...  Sibiu, 1855, VIII + 300 p.; Biblia adecă dumnezeiasca Scriptură a Legii cei Vechi şi Noui după originalul celor saptezeci şi doi de tâlcuitori din Alexandria.... 2 vol., Sibiu, 1858, XXII + 920 + 240 p.; Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sibiu, 1867, 478p.

A reeditat aproape toate cărţile de slujbă, între care se impun cele 12 Mineie (1853-1856), după ediţia de la Buda, din 1804-1805.

            A tradus din slava veche: Hirotesierul (1861), Rânduiala sfinţiri bisericilor(1862) şi Rânduiala sfinţirii de episcop (1965).

 

Bibliografie generală:

IORGA, N. Andrei Șaguna / Iorga N. Oameni cari au fost / Ed. îngr., pref. și coment. de Iu. Colesnic. – Chișinău, 1990. – P. 44-52.

PĂCURARIU, M. Șaguna Andrei / Mircea Păcurariu. Dicționarul Teologilor Români, Ediția a doua revăzută și întregită, Editura Enciclopedică. – București. – 2002. – P. 468-471.

PLĂMĂDEALĂ A, Momentul Șaguna în istoria Bisericii Transilvanie // Magazin Istoric. – Nr. 6, iunie/1997. – P. 3-6.

Mausoleul mitropolitului Andrei Șaguna [Resursă electronică] // https://ro.wikipedia.org/wiki/Mausoleul_mitropolitului_Andrei_%C8%98aguna (accesat la 06.12.2022)

Alexandru Cristea - „priveghetoarea Basarabiei”

 

Alexandru Cristea – preot și compozitor

(la 80 de ani de la trecerea la cele veșnice)

Întrebați pe oricine în stradă: Cine este autorul Imnului de stat al Republicii Moldova? În cel mai bun caz o să vă spună că e Alexei Mateevici este autorul versurilor „Limba noastră”, poate să cunoască cineva și de autorul muzicii este Alexandru Cristea. Din propria experiență m-am convins că foarte puțin cunosc aceste nume notorii, dar mai ales că ambii au fost preoți, militanți pentru românismul din Basarabia.

Cine totuși a fost Alexandru Cristea?

Alexandru Cristea a fost născut la 13 decembrie 1890, în Chișinău.

A învăţat la Şcoala de Muzică „Vasile Kormilov” (1928), la Școala Eparhială, la Seminarul Teologic şi la Conservatorul „Unirea” (1927-1929) din Chişinău, pretutindeni arătând talentul coral capacități deosebite la muzică bisericească și cea laică.

A urmat stagiu didactic în calitate de învățător titular la școala bisericească primară din s. Otaci, jud. Soroca (1909-1911); apoi cântâreț bisericesc la școala bisericească din s. Tatarbunar, jud. Cetatea Albă (1912); maestru de muzică la școala medie din Tatarbunar (1912-1915); maestru de muzică vocală cu titlul de profesor definitiv și dirijor la Liceul Eparhial de Fete, la Seminarul Melchisedec Episcopul și la Liceul de Băieți Sfântul Dumitru din Ismail (1915-1918) și dirijor al corului episcopiei de Izmail (1915-1920).

Rezultatele muncii fructoase ale profesorului Cristea a stârnit curiozitatea Reginei Maria și a Principesei Elisabeta, care în 1920 vizitează școala eparhială din Chișinău. Prin muncă și devotament, Alexandru Cristea a ridicat corul școlii pe culmi nebănuite. Cu peste o sută de concerte în cadrul serbărilor școlare și culturale, corala a câștigat aprecierea unor personalități precum Regele Carol al II-lea, Patriarhul Miron Cristea, Ministrul Instrucțiunii Publice domnul Anghelescu, și mulți alții. 

În anul 1920 a fost hirotonit în treapta de deacon, pe seama parohiei Sfântul Gheorghe din Chişinău, iar din 1927 până în 1941 a fost diacon titular la catedrala mitropolitană din Chişinău.

A fost maestru de muzică vocală la Chişinău (1920-1940).

Este absolvent al Cursurilor de inițiere a comandanților străjeri din Breaza. Se refugiază, împreună cu familia, în dreapta Prutului, stabilindu-se în orasul Caracal, după care se transferă la Bucureşti, unde devine profesor de muzică şi dirijor al corului Gimnaziului de Băieţi „Ion Heliade Rădulescu” din Bucureşti (1940-1941). Revine în Basarabia, dar circumstanţe de ordin familial îl fac să se întoarcă la Bucureşti (1941). Activează la Liceul de băieţi „Titu Maiorescu” din Bucureşti, ca maestru de muzică şi profesor de religie. În perioada anilor 41-42 este dirijor al corurilor Liceului „Regina Mamă Elena” din Chişinău (1941-1942). Este numit dirijorul capelei ortodoxe române din Berlin (1942). Revine în acelaşi an la Chişinău, unde la 23 august 1942 este hirotonit preot şi numit slujitor la capela Şcolii Eparhiale de fete din Chișinău.

Este autorul muzicii imnului de stat al Republicii Moldova, compus în baza versurilor poeziei preotului-poet Alexei Mateevici „Limba noastră”. În 1939, melodia este interpretată cu ocazia manifestărilor jubiliare ale “Tinerimii române“, iar de acolo se răspândește în toată țara. Muzicologul Gheorghe C. Ionescu declară că “Limba noastră” figura în tematica pentru examenul de admitere la seminariile teologice din România.

A fost decorat cu ordinul „Răsplata muncii pentru biserică”, cl. II (1925); Premiul I pentru cor, acordat de Societatea Tinerimea Română (1926); Premiul I, cu distincție pentru cor, acordat de Societatea Tinerimea Română (1928); Premiul Excepțional, acordat de Societatea Tinerimea Română (1938).

Părintele Cristea ne-a lăsat şi alte creaţii liturgice: „Heruvic”, „Răspunsurile”, „Lăudaţi numele Domnului”, „Uşile Pocăinţei”, „Sufletul meu”, „Acum slobozeşte”, precum şi lucrări de caracter popular: „Bat-o focul”, „Fa leliţă, fa, tu fa”, etc.

Din pricina bolii de cord, medicii i-au spus să nu se mai consume, însă părintele nu se menaja când venea vorba de muncă și muzică. La 21 noiembrie, Școala Eparhială de fete prăznuia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Cu această ocazie, părintele Cristea a fost solicitat să pregătească un program. Repetițiile istovitoare, atenția la detalii, nopțile nedormite, i-au fost fatale. Face o treabă excepțională, dar asta îl costă viața. În dimineața zilei de 27 noiembrie 1942, după o suferință de-un ceas, sufletul părintelui Alexandru Cristea se înalță la cer.

Trupul neînsuflețit a fost inhumat pe teritoriul Cimitirului Ortodox Central din Chișinău, alături de alt mare preot, dirijor și compositor de muzica bisericească – Mihail Berezovschi.

La moartea preotului-compozitor, Părintele Vasile Țepordei îl numește „priveghetoarea Basarabiei”, spunând că Basarabia a pierdut neprețuită valoare: „un muzicant desăvârșit și un cântăreț neîntrecut. Fiindcă n-a fost ureche care să-l audă și să nu-l admire și n-a fost inimă pe care-i vocea îngerească să n-o înmoaie și să n-o îmbuneze. Și asta fiindcă sufletul lui era dăruit de sus”.

Mormântul său încununează un momument, având portretul său în profil și o inscriție – numele răposatului „Alexandru Cristea”, care este turnat în metal cu caractere ce imită stilul gotic. În anul 2000 mormântul părintelui Cristea a fost vandalizat, crucea fiind dispărută fără urme. În 2021 crucea de pe mormânt a fost renovată cu suportul A.O. Monumentum.

Din păcate, constatăm că generația de astăzi nu cunoaște absolut nimic despre acest maestru și deosebit slujitor al Bisericii Ortodoxe din Basarabia. Două lucruri care, într-o măsură foarte modestă ne amintesc de acest deosebit om este o stradelă din Chișinău, care-i poatră numele și Legea cu privire la imnul de Stat al Republicii Moldova. În 1995 Președintele Republicii Moldova Petru Lucinschi semnează Legea cu privire la Imnul de Stat al Republicii Moldova: „Se aprobă în calitate de Imn de Stat al Republicii Moldova cântecul "Limba noastră", versuri de Alexei Mateevici (strofele 1, 2, 5, 8, 12), muzica de Alexandru Cristea, aranjament de Valentin Dînga”.

Iar strada Alexandru Cristea (până în anul 1992 stradela Pogranicinîi) se situiază în sectorul Botanica, cartierul Munceşti, paralelă cu Căuşeni. Începe de la str. Cetatea Chilia şi se termină în blocul de locuit de pe str. N. Titulescu 47/1.

Punctul 10 al Regulamentului privind intonarea imnului stipulează: „La intonarea publică a Imnului de Stat al Republicii Moldova, asistenţa va sta în picioare, bărbaţii se vor descoperi.” Consider că este nevoie de mai adăugat un punct important: „Toți cetățenii Republicii Moldova sunt datori să cunoască pe de rost Imnul de stat și să-l intoneze la toate manifestările publice, precum și acasă”.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

 

Prot. mitr. dr. Maxim Melinti