Persoane interesate

06.09.2024

LIMBA NOASTRĂ-I LIMBA SFÂNTĂ!


 

Iubiți români,

Limba noastră-i limbă sfântă
limba vechilor cazanii

Ieri, 30 august, Biserica Ortodoxă Română a cinstit viața, faptele și munca prodigioasă ale marelui ierarh și cărturar român – Mitropolitul Varlaam al Moldovei. Cunoașteți cu toții foarte bine că opera sa fundamentală este „Cartea românească de învățătură la dumenecele preste an și la praznice împărătești și la svănți mari“ sau Cazania, apărută la Iași, în 1643. Cartea începe cu un „Cuvânt“ adresat de Vasile Lupu „la toată semenția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă“, arătând că oferă „acest dar limbii românești, carte pre limba românească, întăiu de laudă lui Dumnezeu, după aceia, de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici“. 

Astfel că sfântul părinte reconfirmă faptul că viața liturghică sau cultul divin ortodox a jucat și joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea limbii române. Biserica, clerul, cărți liturgice și sfintele taine au contribuit la păstrarea, cultivarea şi întărirea sentimentului apartenenţei la aceeaşi Biserică ortodoxă şi la acelaşi neam. Aşa au simţit şi au trăit întotdeauna credincioşii ortodocşi români viaţa în incinta Sfintelor Locașe.

Păstoul a împărtășit împreună cu părsoriții lui aceeași cântare, aceleași slăviri și imne şi şi-au unit glasul în rugăciune comună, alcătuind o familiei unită. La fiecare liturghie preotul cheamă pe creștinii: Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

De-alungul istoriei sale bimilenare, Biserica Ortodoxă Română are o contribuţie majoră în promovarea conştiinţei unităţii naţionale: Liturghia s-a săvârşit şi se săvârşeşte în limba română în toate provinciile istorice.

Excepția s-a făcut în Basarabia,  atunci când ea fost ciuntită și, pe nedrept răpită de la Biserica-Mamă și anexată la Imperiul rus, suferint transformarea cultului în limba străină acestui popor. Expresia „Biserica-Mamă” se regăsește în opera lui Mihai Eminescu, care spunea că „Biserica este mama limbii române literare” și „Biserica este maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului[1]. Astfel, termenul „Biserica-Mamă” se regăsește doar la români, și demonstrează cât de mult iubim pe mama noastră biologică și pe „mama” noastră spirituală – Biserica.

În perioada țaristă, Basarabia, Biserica și poporul ei a rămas fără limba maternă, fără cărți de cult și serviciul divin, care să fie oficiat pe înțelesul viețuitorilor acestui ținut. Cei o sută de ani de slavie a fost pentru neamul românesc din Basarabia un adevărat coșmar, după cum spunea Ion Pelivan.

După Revoluția rusă din februarie anul 1917 și prăbușirea Imperiului Rus în Basarabia i-a naștere o etapă inedită, perioadă, în care „preoțimea basarabeană a jucat unul dintre cele mai importante roluri în mișcarea națională”[2]. Preotul Andrei Murafa, explică motivația clerului în mişcarea naţională, în ziarul „România nouă” la 14 februarie 1918: „Dacă până acum satele moldoveneşti s-au rusificat prin Biserică, apoi şi de naţionalizat ele tot prin Biserică se vor naţionaliza. Să începem, deci, serios naţionalizarea Bisericii de sus, pentru ca degrabă să o putem naţionaliza pe de-a-ntregul. Cu Dumnezeu înainte spre un regim bisericesc nou, în ţară nouă!”[3].

Preafericitul Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pastorala sa, adresată cu prilejul sărbătoririi Zilei Limbii Române în anul 2013 spunea că „Sărbătoarea Limbii Române de la 31 august, promovată și susținută prin Legea nr. 53/2013 de Parlamentul României, are ca izvor de inspirație un moment crucial din istoria recentă a Republicii Moldova, din anul 1989, când limba română a fost declarată limbă de stat și s-a revenit la grafia latină”. „Și cu ecou pozitiv”, menționează Părintele Patriarh, „Ziua Limbii Române a devenit sărbătoarea națională pentru toți românii, ca o recunoștință vie față de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a sfintei conștiințe de neam, a comuniunii de cuget, de credință, de limbă și simțire românească”[4].

Dacă „limba noastră-i o comoară”, după mărturia poetului – preot Alexie Mateevici, atunci Biserica a fost prima care a păstrat-o în chivotul poleit cu aur şi a împărtăşit-o tuturor credincioşilor. Prin viul grai sau prin scrierile Sfinţilor Părinți şi a celor mai importante feţe bisericeşti din spaţiul românesc, limba s-a păstrat şi s-a transmis generaţiilor până astazi. 

Limba română a fost „adusă” în Biserică de către Mitropolitul Moldovei Dosoftei, a cărui convingere era că tot poporul trebuie să înţeleagă ceea ce se slujeşte: „să-nţeleagă tot spăsenia lui Dumnezeu cu întreg înţeles”.

Unele regiuni ale României, unde creștinii nu aveau posiblități financiare să trimită la studii pe tineri din localitatea lor, aceștia învățau cultul ortodox de la preotul lor. Neștiind uneori carte, viitorii preoți de la sate, prin grai viu, auzind și ascultând ciclul slujbelor bisericești, învățau Scripturile, rânduiala sfintelor taine și cuvinte de învățătură pastorală.

Limba noastră-i limbă sfântă
limba vechilor cazanii
Care-o plâng și care-o cântă
pe la vatra lor țăranii.

Aceste versuri minunate, părintele Mateevici le-a compus în cadrul Congresului Învățătorilor din 1917. Tot atunci marele nostru poet a declarat: Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. 

În anul 1943 trece la cele veșnice Preasfințitul Dionisie Erhan, Episcop de Cetatea Albă-Ismail, originar din satul Bardar, un autodidact de excepție și un patriot înflăcărat. În „testamentul” Părintele Ierarh menționează:

„Neamului meu întreg îi doresc întregirea granițelor și atingerea tuturor idealurilor la care am aspirat noi și strămoșii noștri și pentru cari noi adesea ne-am pus în primejdii mari, scăpând de la dușmani până și pe cei ce plecau în 1918 să șteargă hotarul nedrept al Prutului.

Cu limbă de moarte îndemn pe toți la unire, bărbăție și credință întru apărarea sărăciei și moșiei românești, strânși uniți în jurul Tronului Conducătorului nostru.

Fraților români, să faceți ca tot ce-i românesc să fie veșnic și nepieritor.”

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Preotul Maxim Melinti,

consilier cultural al Mitropoliei Basarabiei



[1] Mihai Eminescu, Opere, vol. 13, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, pp. 168-169

[2] Buzila, Boris. Din istoria vieții bisericești din Basarabia. (1812-1918, 1918-1944), Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, – Chişinău, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, 1996, p. 67.

[3] Buzila... p. 76.

[4] Ziua Limbii Române - sărbătoare a identității și demnității poporului român. Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat cu prilejul sărbătorii Ziua Limbii Române, 31 august 2013 // https://patriarhia.ro/ziua-limbii-romane-sarbatoare-a-identitaii-si-demnitaii-poporului-roman-7469.html


01.04.2024

„JIHADUL” sau „RĂZBOIUL SFÂNT” din numele PATRIARHIEI MOSCOVEI



Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13, 34-35)

Pentru cei care tot continuă să creadă că Rusia este ultimul bastion al ortodoxiei, recomand să faceți cunoștință cu Decizia Soborului Rusesc din 27 martie curent, organizat sub președinția patriarhului Kiril, unde operațiunea militară rusească în Ucraina este numită oficial - RĂZBOIUL SFÂNT.

Se pare că cineva a uitat că Hristos și ucenicii Lui au „cucerit” lumea întreagă cu Evanghelia și cu cruce în mână, propovăduind dragostea, manifestând smerenia și răbdare, dar nicidecum evocând dușmănire, ură și război, purând arme în mâini, și arurcând bombe peste cetățenii altui stat independent.

Mântuitorul Hristos spune foarte clar: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).

Iisus Mântuitorul a adus în lume o învăţătură nouă: iubirea aproapelui.

Evanghelia Mântuitorului este – mai presus de toate – evanghelia iubirii aproapelui. Mântuitorul a adus în lume porunca cea nouă a iubirii aproapelui, indiferent de neam, de limbă sau de religie. Mai mult decât atât: a adus porunca iubirii chiar şi a vrăjmaşilor:

Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Or, fiind lipsiți de această dragoste evanghelică, și purtând un război împotriva altui stat, altui popor - este o crimă și o blasfemie.

Evanghelia ne spune că odată un învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.

Iar Fericitul Augustin învăța: Iubește, și fă ce vrei!!!

În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. De ce s-a stins şi se stinge mereu dragostea creştină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan când zice: „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“ (I In. 4, 8). Creştinii de azi nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Iisus Mântuitorul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor (Pr. Ilie Trifă).


„Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este“ (In. 4, 20). Cei mai mulţi din creştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă.

Renumitul scriitor Umberto Eco a spus cândva: „Oamenii nu fac niciodată răul atât de complet şi cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă.” (Umbro Eco, Cimitirul din Praga).

FRICĂ SAU CURAJ?

De-a lungul existenței sale bimilenare Biserica Creștină a optat pentru neutralitatea politică, încercând să se opună ideologiilor și capriciilor unor guvernanți. Și dacă neutralitatea dogmatică și doctrinară a fost mai ușor de păstrat, deși nu totdeauna în mod pașnic, atunci servilismul unor slujitor a fost mai anevoios de prevenit și de stopat. Astfel că cea mai nereușit capitol din istoria creștinismului a fost slujitori slabi și lacomi, care fiind și ei oameni cu slăbiciuni pământești, cu voie sau fără de voie, au căzut sub influența stăpânitorilor acestei lumi.

Însă, Biserica Ortodoxă se bucură și de ierarh vrednici, slujitori cinstiți, care s-au opus vehement conducătorilor nelegiuiți, riscând cu funcția și propria viață, spunând adevărul, criticând dur crima, compotamentul și acțiunile anticreștine și antiumane.

Ioan Botezătorul a avut mare curaj să-i spună regelui Irod despre nelegiuirea sa, care trăia deschis, fără rușine cu soția fratelui său Filip. Da, îndrăzneala lui Ioan a fost pedepsită cu moarte, prin decapetare, dar faptă și vocea curajoasă răsună peste veacuri. 

În secolul V, marele ierarh al Constantinopolului Ioan Gură de Aur se opune vehement vieții luxoase și extravagante ale împărătesei Eudoxia, dar mai ales pentru inaugurarea în preajma Catedralei Sfintei Sofia din capitala imperiului bizantin a unei statui de argint cu chipul împărătesei. Ierarhul vorbește curajos și critică în public pe Eudoxia: Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan" (aluzie la ceea ce se întâmplase cu Sfântul Ioan Botezătorul). Pentru aceste acuzații, Sfântul Părinte va fi înlăturat din scaun episcopal și exilat în Caucaz, unde își încheie drumul vieții pământești.

În secolul XVII, mitropolitul rus Filip critică dur fărădelegile țarului rus Ioan al IV-lea „cel Groaznic”, și, după liturghia din Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” de la Kremlin, refuză să-l salute și să dea binecuvântare țarului răzvrătit: „nu-l recunosc pe țarul ortodox; Nu recunosc după faptele statului... Domnule! Aici aducem jertfă lui Dumnezeu, iar în spatele altarului se varsă sângele nevinovat ale creștinilor. Peste tot jafuri, crime, și toate din numele țarului se săvârșesc! Tu șezi sus pe tron; dar mai presus de toate este Cel Prea Înalt, Judecătorul nostru și al tău. Cum vei sta în fața judecății Lui? Pătat de sângele celor nevinovați, asurzit de strigătul durerii lor? Căci și pietrele de sub picioarele tale strigă de răzbunare!.. Pentru această, înțeleptul și smeritul ierarh a fost repus din funcția, arestat și dus într-o mănăstire de la Tveri, unde, în chelia aflată sub pământ a fost omorât de Maliuta Skuratâi – mâna dreapta în crimele țarului Ioan cel Groaznic.

În secolul XX, conaționalul nostru – Gurie Grosu, român originar din Nimoreni (azi r. Ialoveni), critică dur pe regele României Carol al II-lea, când acesta dorește să intre în Catedrala Mitropolitană din Chișinău, în cadrul vizitei sale în Basarabia la 3 iunie 1935. Se zică că curajosul ierarh basarabean, i-a impiediat intrarea regelui Carol în Sfântul Altar prin Ușile Împărătești și a replicat: „Măria Ta! Asta să o faci când vei veni cu coroana pe cap şi soţia legiuită alături!”. Mai târziu, la indicația regelui, Gurie Grosu avea să fie suspendat din funcție de mitropolit al Basarabiei și exilat la Mănăstirea Cernica, unde avea să moară, fără drept de reabilitare.

Oare a pierit de tot curajul ierarhilor? Unde-i duhul autentic a lui Ioan Gură de Aur și Gurie Grosu?


„Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 51-53).

Istoria n-a cunoscut o formă de fanatism mai orb, mai îngust, mai neîndurat decât fanatismul religios rus din vremea noastră. Acest Antihrist se mulțumește falsa sa doctrină, care nu se intersectează cu Învățătura lui Hristos; el o vrea să ucidă, să răpească în numele lui Dumnezeu. Spre deosebire de păgânism, rașismul, este religia omuciderii, distrugerii, lăcomiei, mândriei și egoismului. 

Este primul război organizat și propagat de un stat considerat creștin împotriva altui stat, la fel creștin. Este o răzbunare luciferică împotriva Creatorului, cum n-a mai fost în veac; și este mai gravă decît cea demonică, pentru că se încearcă nu întrecerea, nu egalarea lui Dumnezeu de către făptura Lui. Regimul anticreștin rus întrece cu mult, în această privință, și pe păgânii persecutori din primele veacuri și pe bolșevici din secolul trecut. Și pentru ca paradoxul și scandalul să fie depline, se întîmplă aceasta pe pămîntul evlavios și mistic al „sfintei” Rusii pravoslavnice, în forme care ar putea uimi pe persecutorii și necreștini (Teodor M. Popescu).

Astăzi, vine momentul eroic și suprem al unei decizii uriașe, moment hotărâtor și important pentru destinul neamului nostru, pentru destinul țării noastre. Urmărim o cauză nobilă și sfântă.

Pentru noi este un drept, privilegiu și datorie sfânt a cunoaște și a declara oficial de care parte dorim să stăm și cu cine să mergem înainte. Participarea neamului nostru, având în fruntea Biserica Românească, intelectualii, tinerii curajoși, uniți în mișcarea împotriva acestei erezii și politici antironânești este cea mai mare faptă de demnitate și de credință românească și cea mai măreață contribuție la marea carte a istoriei universale.

Dacă vom tăcea, pietrele vor striga!

Mai jos traducerea acestui text:

1. Operațiune militară specială

Operațiunea militară specială (OMS) este o nouă etapă în lupta de eliberare națională a poporului rus împotriva regimului criminal de la Kiev și a Occidentului colectiv din spatele acestuia, purtat pe pământurile din sud-vestul Rusiei din 2014. În timpul OMS, poporul rus, cu armele în mână, își apără viața, libertatea, statalitatea, identitatea civilizațională, religioasă, națională și culturală, precum și dreptul de a trăi pe propriul pământ în granițele unui singur stat rus. Din punct de vedere spiritual și moral, o operațiune militară specială este un RĂZBOI SFÂNT (evidențiat de mine), în care Rusia și oamenii săi, apărând spațiul spiritual unic al Sfintei Ruse, îndeplinesc misiunea de „Deținere”, apărând lumea de atacul globalismul și victoria Occidentului, care a căzut în satanism.
        După finalizarea OMS de nord-est, întregul teritoriu al Ucrainei moderne ar trebui să intre în zona de influență exclusivă a Rusiei. Trebuie exclusă cu desăvârșire posibilitatea existenței pe acest teritoriu a unui regim politic rusofob ostil Rusiei și poporului său, precum și a unui regim politic controlat dintr-un centru extern ostil Rusiei.






17.09.2023

SFÂNTUL IERARH DIONISIE ERHAN - UN SFÂNT CARE UNEȘTE BISERICILE ORTODOXE DE PE CELE DOUĂ MALURI ALE PRUTULUI

 



Sfântul Apostolul Pavel spunea: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile.” (Evrei 7, 26). Aceste cuvinte astăzi putem atribui cu mare cinste marelui părinte și ierarh Dionisie de Cetatea Albă-Ismail.

În rânduiala, care este precedată Hirotoniei în Arhiereu, slujba numită Cercarea și desemnarea candidatului (ipopsifiului) la treapta arhieriei, candidatul mărturisește credința deplină față de Biserica Ortodoxă și făgăduiește printre altele:

„Datorez iubire și sprijin țării și națiunii mele, și făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu, față de Prea Sfințiile Voastre și de poporul ce stă înainte, că voi jertfi cu bucurie și mulțumire sufletească însăși ființa mea, de va fi nevoie, pentru a lor întreagă păstrare, creștere și propășire.”

Aceste cuvinte cu siguranță le-a rostit și Dionisie Erhan, înainte de hirotonie în treapta de episcop.

La învestirea Prea Sfinţitului Dionisie ca episcop al Ismailului, la 20 aprilie 1934, regele Carol al II-a i-a spus următoarele cuvinte: „…Porneşti la drum cu o bogată comoară: dragostea turmei şi cu un frumos trecut de luptă naţională... Fii, Prea Sfinţia Ta, acela, care să străjuieşti fără odihnă la ridicarea Neamului, fii acela, care în Eparhia ta să te poţi lăuda că ai adus copii la şcoală, că ai îndemnat fără contenire pe cei păstoriţi să-şi întărească sufletele şi minţile. Biserica condusă de tine să fie lumină strălucitoare a puterii româneşti pe plaiurile basarabene”.

Nu știu dacă regele era bine informat despre succese anterioare ale ierarhului basarabean, dar cele rostite în Palatul Regal, l-au caracterizat pe sfântul ierarh drept Păstorul cel bun, care, după porunca Mântuitorului, „îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11).

În anul 1883, la vârsta de 15 ani, a bătut odată la poarta veche a mănăstirii Suruceni, tânărul fiu Dimitrie” și aici „în umbra brazilor mănăstireşti, în ungherele în care lăcrămau candelele şi făcliile, în chilia cu miros de busuioc şi flori de câmp, în asprele şi fericitele zile de post şi rugă, sufletul lui s-a luminat şi în această lumină i s-a zămislit clar drumul menirii sale pe care l-a parcurs stăruitor, gospodăreşte… Iată-l parcurgând primele trepte monahale. Iată-l iconom, ieromonah, stareţ şi arhimandrit…”. Peste 60 de ani va reveni pentru odihna cea veșnică. Iar peste 75, cu ocazia lucrărilor de reconstrucție a Bisericii mănăstirești „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” se descoperă nouă credincioșilor, într-o gropniță „în chip minunat, trupul neatins de stricăciune” al Episcopului Dionisie.

La începutul secolului XX numeroși clerici basarabeni, printre care s-a numără Dionisie Erhan, au jucat un rol important la realizarea Unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, mai ales prin intermediul predicilor orale și cele scrise în presa timpului.

La 22 martie 1918, ziarul „Cuvânt Moldovenesc” a publicat o amplă scrisoare a egumenului Dionisie Erhan de la mănăstirea Suruceni, judeţul Chişinău, în care se cerea revenirea Bisericii Ortodoxe din Basarabia la Biserica Ortodoxă Română „din ale cărei hotare am fost rupţi politiceşte şi duhovniceşti. În finalul scrisorii, Dionisie arăta că „în 1812 Sinodul rusesc n-a avut nici un drept să-i alipească duhovniceşte pe cei răpiţi politiceşte, făcând aceasta în pofida sfintelor canoane şi obiceiurilor Bisericii Ortodoxe”.

Nu avea studii teologice, nu avea universități finisate. Și totuși, era competent ca un slujitor, cunoaștea Biblia pe de rost. Gala Galaction spunea despre Dionisie, că acesta avea intelegență născută, nefăcută.

Un eveniment de importanță națională în perioada interbelică a fost inagurarea în anul 1926 a Facultății de Teologie din Chișinău. „Adevărată conștiință românească s-a cristalizat în jurul acestei școli de ortodoxie națională”, amintește teologul și poetul Nichifor Crainic despre deschiderea acestei instituții teologice. Despre rolul și impactul care a adus Facultatea de Teologie din Chișinău pentru teologie ortodoxă, prin profesorii ei celebri, aboslvenți renumiți și publicații de interes mondial, nu ne vom opri.

Și anume Facultatea a salvat soarta Sfântului Dionisie Erhan. La 22 octombrie 1933 Sfântul Sinod a invalidat alegerea lui Dionisie ca episcop de Ismail pe motiv că învingătorul nu deținea diplomă universitară.

Dionisie Erhan întrunea toate condiții dogmatice, liturgice și pastorale. Însă, cele civile, și anume prezența unei diplome de studii teologice universitare a devenit un impiediment fără precedent. Deși toată lumea, întreaga Basarabia îl dorea, Statutul Bisericii Ortodoxe nu poate accepta hirotonia unui candidat fără licența în teologie.

Soluția a fost găsită: consiliul profesoral al Facultății de Teologie, împreună cu senatul Universității din Iași, luând în considerare dorința unanimă a credincioșilor din sudul Basarabiei de a-l avea ca Episcop pe Dionisie, într-o însuflețită ședință din 21 martie 1934, la inițiativa decanului, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-a acordat cu mari elogii titlul de Doctor Honoris Causa. După acest eveniment Sfântul Sinod s-a întrunit în ședințele din 18-19 aprilie 1934, sub președinția Patriarhului Miron Cristea, confirmând alegerea ca Episcop titular al Episcopiei Cetatea Albă-Ismail. Astfel piedica a fost înlăturată, iar Facultatea de facto a contribuit la investirea vrednicului de pomenire – ierarh Dionisie în treapta de episcop.

Întreaga viața sfântului Ierarh a fost o slujire jertfelnică în fața Sfântului Altar, o lucrare pastorală de excepție și activitatea caritabilă de toată admirație.

Nenumărate predici și articole, școli de pictură și orfelinate, biserici târnosite și renovate și multe alte realizări lăsate în urma slujirii arhipăstorești ale lui Dionisie Erhan în calitate de Episcop de Cetatea-Albă-Ismail.

Mare Nicolae Iorga zicea că „un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete”. Să nu uităm trecutul, ca să nu plătit cu preț scump viața omenească, cultura și credința strămoșească.

Să nu uităm, să amintim, să mărturisim viața, faptele și meritele acestui mare ierarh, predicator și rugător: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7).


Preotul Maxim Melinti