„JIHADUL” sau „RĂZBOIUL SFÂNT” din numele PATRIARHIEI MOSCOVEI

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13, 34-35)

Pentru cei care tot continuă să creadă că Rusia este ultimul bastion al ortodoxiei, recomand să faceți cunoștință cu Decizia Soborului Rusesc din 27 martie curent, organizat sub președinția patriarhului Kiril, unde operațiunea militară rusească în Ucraina este numită oficial - RĂZBOIUL SFÂNT.

Se pare că cineva a uitat că Hristos și ucenicii Lui au „cucerit” lumea întreagă cu Evanghelia și cu cruce în mână, propovăduind dragostea, manifestând smerenia și răbdare, dar nicidecum evocând dușmănire, ură și război, purând arme în mâini, și arurcând bombe peste cetățenii altui stat independent.

Mântuitorul Hristos spune foarte clar: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).

Iisus Mântuitorul a adus în lume o învăţătură nouă: iubirea aproapelui.

Evanghelia Mântuitorului este – mai presus de toate – evanghelia iubirii aproapelui. Mântuitorul a adus în lume porunca cea nouă a iubirii aproapelui, indiferent de neam, de limbă sau de religie. Mai mult decât atât: a adus porunca iubirii chiar şi a vrăjmaşilor:

Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Or, fiind lipsiți de această dragoste evanghelică, și purtând un război împotriva altui stat, altui popor - este o crimă și o blasfemie.

Evanghelia ne spune că odată un învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.

Iar Fericitul Augustin învăța: Iubește, și fă ce vrei!!!

În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii aceluiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. De ce s-a stins şi se stinge mereu dragostea creştină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan când zice: „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“ (I In. 4, 8). Creştinii de azi nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Iisus Mântuitorul, de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor (Pr. Ilie Trifă).

„Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este“ (In. 4, 20). Cei mai mulţi din creştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă.

Renumitul scriitor Umberto Eco a spus cândva: „Oamenii nu fac niciodată răul atât de complet şi cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă.” (Umbro Eco, Cimitirul din Praga).

FRICĂ SAU CURAJ?

De-a lungul existenței sale bimilenare Biserica Creștină a optat pentru neutralitatea politică, încercând să se opună ideologiilor și capriciilor unor guvernanți. Și dacă neutralitatea dogmatică și doctrinară a fost mai ușor de păstrat, deși nu totdeauna în mod pașnic, atunci servilismul unor slujitor a fost mai anevoios de prevenit și de stopat. Astfel că cea mai nereușit capitol din istoria creștinismului a fost slujitori slabi și lacomi, care fiind și ei oameni cu slăbiciuni pământești, cu voie sau fără de voie, au căzut sub influența stăpânitorilor acestei lumi.

Însă, Biserica Ortodoxă se bucură și de ierarh vrednici, slujitori cinstiți, care s-au opus vehement conducătorilor nelegiuiți, riscând cu funcția și propria viață, spunând adevărul, criticând dur crima, compotamentul și acțiunile anticreștine și antiumane.

Ioan Botezătorul a avut mare curaj să-i spună regelui Irod despre nelegiuirea sa, care trăia deschis, fără rușine cu soția fratelui său Filip. Da, îndrăzneala lui Ioan a fost pedepsită cu moarte, prin decapetare, dar faptă și vocea curajoasă răsună peste veacuri. 

În secolul V, marele ierarh al Constantinopolului Ioan Gură de Aur se opune vehement vieții luxoase și extravagante ale împărătesei Eudoxia, dar mai ales pentru inaugurarea în preajma Catedralei Sfintei Sofia din capitala imperiului bizantin a unei statui de argint cu chipul împărătesei. Ierarhul vorbește curajos și critică în public pe Eudoxia: Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan" (aluzie la ceea ce se întâmplase cu Sfântul Ioan Botezătorul). Pentru aceste acuzații, Sfântul Părinte va fi înlăturat din scaun episcopal și exilat în Caucaz, unde își încheie drumul vieții pământești.

În secolul XVII, mitropolitul rus Filip critică dur fărădelegile țarului rus Ioan al IV-lea „cel Groaznic”, și, după liturghia din Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” de la Kremlin, refuză să-l salute și să dea binecuvântare țarului răzvrătit: „nu-l recunosc pe țarul ortodox; Nu recunosc după faptele statului... Domnule! Aici aducem jertfă lui Dumnezeu, iar în spatele altarului se varsă sângele nevinovat ale creștinilor. Peste tot jafuri, crime, și toate din numele țarului se săvârșesc! Tu șezi sus pe tron; dar mai presus de toate este Cel Prea Înalt, Judecătorul nostru și al tău. Cum vei sta în fața judecății Lui? Pătat de sângele celor nevinovați, asurzit de strigătul durerii lor? Căci și pietrele de sub picioarele tale strigă de răzbunare!.. Pentru această, înțeleptul și smeritul ierarh a fost repus din funcția, arestat și dus într-o mănăstire de la Tveri, unde, în chelia aflată sub pământ a fost omorât de Maliuta Skuratâi – mâna dreapta în crimele țarului Ioan cel Groaznic.

În secolul XX, conaționalul nostru – Gurie Grosu, român originar din Nimoreni (azi r. Ialoveni), critică dur pe regele României Carol al II-lea, când acesta dorește să intre în Catedrala Mitropolitană din Chișinău, în cadrul vizitei sale în Basarabia la 3 iunie 1935. Se zică că curajosul ierarh basarabean, i-a impiediat intrarea regelui Carol în Sfântul Altar prin Ușile Împărătești și a replicat: „Măria Ta! Asta să o faci când vei veni cu coroana pe cap şi soţia legiuită alături!”. Mai târziu, la indicația regelui, Gurie Grosu avea să fie suspendat din funcție de mitropolit al Basarabiei și exilat la Mănăstirea Cernica, unde avea să moară, fără drept de reabilitare.

Oare a pierit de tot curajul ierarhilor? Unde-i duhul autentic a lui Ioan Gură de Aur și Gurie Grosu?

„Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 51-53).

Istoria n-a cunoscut o formă de fanatism mai orb, mai îngust, mai neîndurat decât fanatismul religios rus din vremea noastră. Acest Antihrist se mulțumește falsa sa doctrină, care nu se intersectează cu Învățătura lui Hristos; el o vrea să ucidă, să răpească în numele lui Dumnezeu. Spre deosebire de păgânism, rașismul, este religia omuciderii, distrugerii, lăcomiei, mândriei și egoismului. 

Este primul război organizat și propagat de un stat considerat creștin împotriva altui stat, la fel creștin. Este o răzbunare luciferică împotriva Creatorului, cum n-a mai fost în veac; și este mai gravă decît cea demonică, pentru că se încearcă nu întrecerea, nu egalarea lui Dumnezeu de către făptura Lui. Regimul anticreștin rus întrece cu mult, în această privință, și pe păgânii persecutori din primele veacuri și pe bolșevici din secolul trecut. Și pentru ca paradoxul și scandalul să fie depline, se întîmplă aceasta pe pămîntul evlavios și mistic al „sfintei” Rusii pravoslavnice, în forme care ar putea uimi pe persecutorii și necreștini (Teodor M. Popescu).

Astăzi, vine momentul eroic și suprem al unei decizii uriașe, moment hotărâtor și important pentru destinul neamului nostru, pentru destinul țării noastre. Urmărim o cauză nobilă și sfântă.

Pentru noi este un drept, privilegiu și datorie sfânt a cunoaște și a declara oficial de care parte dorim să stăm și cu cine să mergem înainte. Participarea neamului nostru, având în fruntea Biserica Românească, intelectualii, tinerii curajoși, uniți în mișcarea împotriva acestei erezii și politici antironânești este cea mai mare faptă de demnitate și de credință românească și cea mai măreață contribuție la marea carte a istoriei universale.

Dacă vom tăcea, pietrele vor striga!

Mai jos traducerea acestui text:

1. Operațiune militară specială

Operațiunea militară specială (OMS) este o nouă etapă în lupta de eliberare națională a poporului rus împotriva regimului criminal de la Kiev și a Occidentului colectiv din spatele acestuia, purtat pe pământurile din sud-vestul Rusiei din 2014. În timpul OMS, poporul rus, cu armele în mână, își apără viața, libertatea, statalitatea, identitatea civilizațională, religioasă, națională și culturală, precum și dreptul de a trăi pe propriul pământ în granițele unui singur stat rus. Din punct de vedere spiritual și moral, o operațiune militară specială este un RĂZBOI SFÂNT (evidențiat de mine), în care Rusia și oamenii săi, apărând spațiul spiritual unic al Sfintei Ruse, îndeplinesc misiunea de „Deținere”, apărând lumea de atacul globalismul și victoria Occidentului, care a căzut în satanism.

        După finalizarea OMS de nord-est, întregul teritoriu al Ucrainei moderne ar trebui să intre în zona de influență exclusivă a Rusiei. Trebuie exclusă cu desăvârșire posibilitatea existenței pe acest teritoriu a unui regim politic rusofob ostil Rusiei și poporului său, precum și a unui regim politic controlat dintr-un centru extern ostil Rusiei.

Aici textul întreg: http://www.patriarchia.ru/db/text/6116189.html

Preotul Maxim Melinti

SFÂNTUL IERARH DIONISIE ERHAN - UN SFÂNT CARE UNEȘTE BISERICILE ORTODOXE DE PE CELE DOUĂ MALURI ALE PRUTULUI

 

Sfântul Apostolul Pavel spunea: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile.” (Evrei 7, 26). Aceste cuvinte astăzi putem atribui cu mare cinste marelui părinte și ierarh Dionisie de Cetatea Albă-Ismail.

În rânduiala, care este precedată Hirotoniei în Arhiereu, slujba numită Cercarea și desemnarea candidatului (ipopsifiului) la treapta arhieriei, candidatul mărturisește credința deplină față de Biserica Ortodoxă și făgăduiește printre altele:

„Datorez iubire și sprijin țării și națiunii mele, și făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu, față de Prea Sfințiile Voastre și de poporul ce stă înainte, că voi jertfi cu bucurie și mulțumire sufletească însăși ființa mea, de va fi nevoie, pentru a lor întreagă păstrare, creștere și propășire.”

Aceste cuvinte cu siguranță le-a rostit și Dionisie Erhan, înainte de hirotonie în treapta de episcop.

La învestirea Prea Sfinţitului Dionisie ca episcop al Ismailului, la 20 aprilie 1934, regele Carol al II-a i-a spus următoarele cuvinte: „…Porneşti la drum cu o bogată comoară: dragostea turmei şi cu un frumos trecut de luptă naţională... Fii, Prea Sfinţia Ta, acela, care să străjuieşti fără odihnă la ridicarea Neamului, fii acela, care în Eparhia ta să te poţi lăuda că ai adus copii la şcoală, că ai îndemnat fără contenire pe cei păstoriţi să-şi întărească sufletele şi minţile. Biserica condusă de tine să fie lumină strălucitoare a puterii româneşti pe plaiurile basarabene”.

Nu știu dacă regele era bine informat despre succese anterioare ale ierarhului basarabean, dar cele rostite în Palatul Regal, l-au caracterizat pe sfântul ierarh drept Păstorul cel bun, care, după porunca Mântuitorului, „îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11).

În anul 1883, la vârsta de 15 ani, a bătut odată la poarta veche a mănăstirii Suruceni, tânărul fiu Dimitrie” și aici „în umbra brazilor mănăstireşti, în ungherele în care lăcrămau candelele şi făcliile, în chilia cu miros de busuioc şi flori de câmp, în asprele şi fericitele zile de post şi rugă, sufletul lui s-a luminat şi în această lumină i s-a zămislit clar drumul menirii sale pe care l-a parcurs stăruitor, gospodăreşte… Iată-l parcurgând primele trepte monahale. Iată-l iconom, ieromonah, stareţ şi arhimandrit…”. Peste 60 de ani va reveni pentru odihna cea veșnică. Iar peste 75, cu ocazia lucrărilor de reconstrucție a Bisericii mănăstirești „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” se descoperă nouă credincioșilor, într-o gropniță „în chip minunat, trupul neatins de stricăciune” al Episcopului Dionisie.

La începutul secolului XX numeroși clerici basarabeni, printre care s-a numără Dionisie Erhan, au jucat un rol important la realizarea Unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, mai ales prin intermediul predicilor orale și cele scrise în presa timpului.

La 22 martie 1918, ziarul „Cuvânt Moldovenesc” a publicat o amplă scrisoare a egumenului Dionisie Erhan de la mănăstirea Suruceni, judeţul Chişinău, în care se cerea revenirea Bisericii Ortodoxe din Basarabia la Biserica Ortodoxă Română „din ale cărei hotare am fost rupţi politiceşte şi duhovniceşti. În finalul scrisorii, Dionisie arăta că „în 1812 Sinodul rusesc n-a avut nici un drept să-i alipească duhovniceşte pe cei răpiţi politiceşte, făcând aceasta în pofida sfintelor canoane şi obiceiurilor Bisericii Ortodoxe”.

Nu avea studii teologice, nu avea universități finisate. Și totuși, era competent ca un slujitor, cunoaștea Biblia pe de rost. Gala Galaction spunea despre Dionisie, că acesta avea intelegență născută, nefăcută.

Un eveniment de importanță națională în perioada interbelică a fost inagurarea în anul 1926 a Facultății de Teologie din Chișinău. „Adevărată conștiință românească s-a cristalizat în jurul acestei școli de ortodoxie națională”, amintește teologul și poetul Nichifor Crainic despre deschiderea acestei instituții teologice. Despre rolul și impactul care a adus Facultatea de Teologie din Chișinău pentru teologie ortodoxă, prin profesorii ei celebri, aboslvenți renumiți și publicații de interes mondial, nu ne vom opri.

Și anume Facultatea a salvat soarta Sfântului Dionisie Erhan. La 22 octombrie 1933 Sfântul Sinod a invalidat alegerea lui Dionisie ca episcop de Ismail pe motiv că învingătorul nu deținea diplomă universitară.

Dionisie Erhan întrunea toate condiții dogmatice, liturgice și pastorale. Însă, cele civile, și anume prezența unei diplome de studii teologice universitare a devenit un impiediment fără precedent. Deși toată lumea, întreaga Basarabia îl dorea, Statutul Bisericii Ortodoxe nu poate accepta hirotonia unui candidat fără licența în teologie.

Soluția a fost găsită: consiliul profesoral al Facultății de Teologie, împreună cu senatul Universității din Iași, luând în considerare dorința unanimă a credincioșilor din sudul Basarabiei de a-l avea ca Episcop pe Dionisie, într-o însuflețită ședință din 21 martie 1934, la inițiativa decanului, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-a acordat cu mari elogii titlul de Doctor Honoris Causa. După acest eveniment Sfântul Sinod s-a întrunit în ședințele din 18-19 aprilie 1934, sub președinția Patriarhului Miron Cristea, confirmând alegerea ca Episcop titular al Episcopiei Cetatea Albă-Ismail. Astfel piedica a fost înlăturată, iar Facultatea de facto a contribuit la investirea vrednicului de pomenire – ierarh Dionisie în treapta de episcop.

Întreaga viața sfântului Ierarh a fost o slujire jertfelnică în fața Sfântului Altar, o lucrare pastorală de excepție și activitatea caritabilă de toată admirație.

Nenumărate predici și articole, școli de pictură și orfelinate, biserici târnosite și renovate și multe alte realizări lăsate în urma slujirii arhipăstorești ale lui Dionisie Erhan în calitate de Episcop de Cetatea-Albă-Ismail.

Mare Nicolae Iorga zicea că „un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete”. Să nu uităm trecutul, ca să nu plătit cu preț scump viața omenească, cultura și credința strămoșească.

Să nu uităm, să amintim, să mărturisim viața, faptele și meritele acestui mare ierarh, predicator și rugător: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7).

Preotul Maxim Melinti

FERICIȚI CEI PRIGONIȚI!

 

120 de ani de la nașterea lui Dimitrie (Dumitru) BALAUR, preot, cărturar, folclorist, profesor de religie, traducător, publicist, originar din Basarabia, care a fost condamnat pentru „activitate contra primului de stat socialist din lume” și pentru „activitate contra orânduirii de stat”.

S-a născut la 4 sept. 1903 în familia dascălului Isidor Balaur din comuna Răzeni, jud. Lăpuşna (azi în r. Ialoveni).

După terminarea şcolii primare, în 1910, Dimitrie Balaur s-a înscris la Seminarul Teologic din Chişinău, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti, absolvindu-le cu „magna cum laude” (1928).

Pe parcursul unui an de studii (1928-1929) a fost profesor de religie la liceul din Rezina.

A absolvit şi Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea de Geografie şi Slava veche cu aceeaşi înaltă distincţie (1932). În perioada studiilor universitare a audiat cursurile profesorilor Nicolae Iorga, Constantin Giurescu, Simion Mehedinţi. Atunci tânărul Dimitrie a început să dovedească aptitudini de cercetător. În timpul vacanţelor culegea creaţii folclorice în satul natal. În mod special era apreciat de profesorul universitar Nicolae Popescu, academician. Fiind primite creaţiile populare culese de D. Balaur în s. Răzeni la publicaţia din Fălticeni „Şezătoarea”, Gheorghe T. Kirileanu – redactor al revistei şi secretar general al Fundaţiei „Regele Ferdinand I” – îl înştiinţa pe culegătorul de folclor, printr-o scrisoare din 2 ianuarie 1929, că preşedintele Fundaţiei „a rămas deplin mulţumit de rezultatul cercetărilor” în satul basarabean.

În altă scrisoare, din 31 martie acelaşi an, G. T. Kirileanu îi comunica lui D. Balaur că manuscrisul lui va fi publicat „în cel mai apropiat număr” al revistei. Tot acolo, G. T. Kirileanu îl sfătuia: „Ar fi bine să urmezi poveţele părintelui Nicolae Popescu privitoare la lucrarea pentru licenţă, de prezentat acum, în iunie. Ţi-ai lua grija despre asta şi ai putea să-ţi rânduieşti o viaţă mai potrivită, care să-ţi îngăduie a-ţi desfăşura toate darurile d-tale, pe care noi le preţuim din toată inima”. La sugestia profesorului său Nicolae Popescu, D. Balaur a realizat teza de licenţă „Bisericile din Moldova de răsărit” pe care a susţinut-o cu succes şi apoi a publicat-o (în 1934).

După cum a promis G. T. Kirileanu, culegerea lui D. Balaur – Din literatura populară a Basarabiei (din satul Rezeni – Lăpuşna) – a fost tipărită în revista de folclor „Şezătoarea” (1929, nr. 1-2, ianuarie-februarie, p. 49-75). Folcloristul şi etnograful bucureştean Iordan Datcu menţionează, pe drept: „În afară de cei doi folclorişti consacraţi, Gh. V. Madan şi P. Ştefănucă, jud. Lăpuşna a dat, în perioada interbelică, încă un folclorist, D. Balaur, cu o contribuţie mai restrânsă şi de aceea mai puţin cunoscut. Totuşi, el trebuie menţionat pentru că în folcloristica interbelică a fost singurul basarabean care a tipărit, în prima noastră revistă de folclor, o colecţie remarcabilă, Din literatura populară a Basarabiei (din satul Rezeni – Lăpuşna)”.

Colecţia este însoţită de o notă biografică la subsol, semnată de G. T. Kirileanu. Culegerea conţine: conocării, iertăciuni, o colindă la Crăciun, un hăit la Anul Nou, bocete, cântece lirice.

Începând cu anul 1930, D. Balaur a activat ca funcţionar la Sfântul Sinod din Bucureşti, apoi - consilier cultural la Episcopia Bălţi, fiind şi secretar de redacţie la revistele „Biserica Ortodoxă Română” şi „Biserica basarabeană”. În acel timp a muncit mult, studiind preocupările bisericilor şi şcolilor din centrul Basarabiei. La Bucureşti, a participat la înfiinţarea bibliotecii „Viaţa nouă”, împreună cu preoţii Paraschiv Angelescu şi Olimp Căciulă şi cu viitorul preot Dumitru Fecioru.

În anul 1937 a fost hirotonit preot, în Catedrala Episcopală din Bălţi. La 28 iunie 1940, D. Balaur, împreună cu familia, ca şi mulţi intelectuali din Basarabia, s-a refugiat în România, la Bucureşti. În capitală a primit post de preot la biserica „Oborul Nou”. În toamna lui 1941, D. Balaur a revenit la Episcopia din Bălţi.

Odată cu ocuparea postului de consilier al Eparhiei Bălţi – Hotin, s-a implicat tot mai mult în viaţa culturală şi, mai ales, religioasă a judeţelor nordice ale Basarabiei. Când nu era „pe teren”, prin parohiile săteşti, era de dimineaţă până seara la Episcopie, încât familia abia îl vedea seara târziu, iar duminica participa la slujba arhierească de la catedrala din Bălţi. Corespondenţa bogată din anii 1937-1944, cu întreruperea din anul 1940-1941, atestă relaţii multiple cu preoţii din satele şi târgurile din judeţe, schimburi de cărţi şi reviste, colaborări reciproce cu publicaţiile din alte părţi – de la Chişinău, de exemplu.

Despre activitatea de organizare a consilierului cultural eparhial, preotul Dimitrie Balaur, aflăm dintr-o dare de seamă din 20 ianuarie 1942, adresată Guvernământului Basarabiei. În această dare de seamă se menționa că Cercurile culturale pastorale se țineau în toate reședințele de parohii, se continua distribuirea cărților de rugăciuni editate la Tipografia Eparhială, se organizau adunări duminicale pentru credincioși. În eparhie se mai desfășura activitatea misionară și opera de binefacere, toate aceste măsuri se desfășurau sub conducerea părintelui Dimitrie.

Însă la 21 martie 1944 a fost nevoit să se refugieze din nou (pentru totdeauna), de data aceasta, la Caransebeş, unde au fost transportate bunurile Episcopiei din Bălţi. În 1945, D. Balaur, cu familia, s-a mutat la Bucureşti, unde a fost primit ca profesor la Seminarul „Nifon Mitropolitul”. Aici a lucrat până în 1948, când seminarul a fost desfiinţat. La 1 septembrie a aceluiaşi an D. Balaur a fost numit preot la biserica din cartierul Parcul Domeniilor, aşa-numita „Mănăstirea Caşin”. Şi aici D. Balaur fusese un slujitor iubit de enoriaşi. Însă situaţia în România stăpânită după război de comunişti se schimbase. Organele de represiune îl urmăreau, mai ales, când se întâlnea cu alţi preoţi din Basarabia. Considerau că la asemenea întâlniri se uneltea împotriva regimului comunist în ţară.

În luna martie 1959 „Mănăstirea Caşin” a fost închisă. Slujitorii principali ai mănăstirii, inclusiv D. Balaur, au fost arestaţi. Preotul basarabean a fost judecat la Tribunalul Militar din Bucureşti.

La data de 4 aprilie 1959 parintele a fost ridicat de Securitate din biserica la care slujea. Procesul asa-numitului „lot Mănăstirea Casin” a avut loc la data de 4 septembrie, când parintele Dimitrie implinea 56 de ani. El a fost condamnat pentru „activitate contra primului de stat socialist din lume” și pentru „activitate contra orânduirii de stat”.

Preotul Dimitrie Balaur a fost condamnat la 12 ani de temnița grea pentru lupta contra primului stat socialist din lume, Uniunea Sovietica, și la „15 ani munca silnica, 8 ani degradare civica și confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale”. Părintele a fost închis la închisorile din Jilava, Gherla, în Delta Dunării, în Balta Brăilei și Periprava.

A fost eliberat la 30 iulie 1964. pe când avea 61 de ani.

A mai slujit apoi la bisericile „Puişor”, „Drumul Taberei”, „Sfânta Vineri Nouă” şi altele (până în 1996).

A colaborat la revistele: „Misionarul”, „Apostolul”, „Însemnări creştine”, face corectură, tehnoredactare, publică articolele preoţilor din eparhia sa, scrie recenzii la „Biserica basarabeană”, înlesneşte schimburile cu revista „Arma cuvântului”, răspunde la solicitările pentru diferite volume care urmează să apară în diferite oraşe ale Basarabiei.

La data de 6 aprilie 1996, de Sâmbăta lui Lazăr, după ce a făcut un parastas la cimitirul „Sf. Vineri”, a suferit o hemoragie cerebrală şi s-a stins din viaţă în ziua de 19 aprilie 1996 la vârsta de 91 de ani, de Izvorul Tămăduirii, după 59 de ani de preoţie.

A fost îngropat la Mănăstirea Cernica de Paștele Blajinilor, prima zi de pomenire a morţilor după Paşte în Basarabia, sărbătoare pe care a iubit-o atât şi despre care a scris în revista „Biserica Ortodoxă Română”, cu 60 de ani în urmă.

Operă:

Din literatura populară a Basarabiei, publicată în „Şezătoarea”, 1929, nr. 1-2, p. 49-75;

Biserici din Moldova de răsărit (Bucureşti, 1934, 48 p.);

Anthologhioanele din anul 1766: Studiu de bibliografie (extras din „Biserica ortodoxă română”, an. III, 1935, nr. 9-10);

Profesorul Gheorghe Vâlsan: Un savant religios (publicat în „Biserica ortodoxă română”, anul III, 1935, nr. 9-10);

O şcoală model: Seminarul Teologic din Chişinău sub conducerea părintelui Serghie Bejan (Bucureşti, 1936, extras);

Destinul unui preot transnistrean (Petru Vasilcovschi) // Biserica basarabeană. - An. II, 1943. - Nr. 5. – P. 217-231;

Vasilcovschi (Preotul Petru), Vizite pastorale individuale/ Pref. de D. Balaur, 1943, 23 p. (extras din „Biserica basarabeană”, an. II, 1943, nr. 4).

Bibliografie generală:

BĂIEȘU N., Preotul și omul de știință Dimitrie Balaur (110 ani de la naștere) / Nicolae Băieșu // Revista Akademos. – Nr. 3 (30), septembrie 2013 - P. 99-101.

DATCU I., G. T. Chirileanu şi Dimitrie Balaur / Philologia. – septembrie-octombrie/2011. - Nr. 5-6. – P. 95-99.

NICOLESCU C., Părintele Dimitrie – un Balaur cu inima de aur / Costion Nicolescu. Sarea pământului – încrucișări, întâlniri, însosiri. – Iași: Ed. Doxologia, 2011. – P. 145-149.

PETCU N. Adrian, Părintele Dimitrie Balaur în temniţa comunistă [Resursă electronică] / https://ziarullumina.ro/.../parintele-dimitrie-balaur-in... (accesat la 06.12.2022)

TEODOREANU E., Preotul Dimitrie Balaur și ai săi // Elena Teodoreanu. Memoria – revista gândirii arestate. – Nr. 9/septembrie 1993. – P. 27-37.

TEODOREANU E., Părintele Dimitrie cel necunoscut. – București: Ed. Bizantina, 2001.

TEODOREANU E., Părintele Dimitrie cel necunoscut. Destinul unui preot basarabean / Elena Teodoreanu // Revista Akademos. - Nr. 3 (30), septembrie 2013. – P. 101-106.

Preotul Maxim Melinti,

Biserica Ghidighici