Trăia odată un bărbat
Bărbat şi-n om adevărat
Cu griji şi gânduri omeneşti
Şi slăbiciunile lumeşti.
Dar într-o zi a constatat,
Că Domnul l-a abandonat.
Ca pe un Iov plin de dureri.
Lăsând bolnav, fără averi.
Şi-aşa mult timp, prea necăjit,
Fără puteri, mereu oftând,
El către Domnul suspina
Şi-n lacrimi cererea rostea:
De ce în clipa de ispită,
De ce în clipa de necaz,
Nu-mi eşti alături, Preamărite?
N-ai dat din ceruri un răgaz?
Cum, după cele petrecute
Să cred în existenţa Ta.
Ori nici iubirea Părintească
Nici ea nu poate ajuta?
Şi dacă totuşi eşti alături
De ce în braţe nu mă porţi
Căci mă țin dea Tale sfaturi,
De-ceea cheamă-mă din morți?
Şi s-auzit din cer un vuiet
Un zgomot tare şi măreţ,
Şi întru-n car de foc se urcă
Bărbatul nostru îndrăzneţ.
„Spuneai că ai rămas tu singur,
Dar vreau din start să-ţi lămuresc,
Ca Dumnezeu să te asigur
Că pururi pentru voi trudesc.
Din zi în noapte, fără tihnă
Vă port în braţe părinteşti
Şi pentru că nu am odihnă
Ca paznic Eu vă ocrotesc.
Dar ca să fii tu încrezut
Hai tu cu mine la plimbare
Să vezi pe maluri unei mări
Frumoase urme de picioare”.
Şi tot în chip miraculos
Cei doi pe mare se aflară
Şi aruncând privire în jos
Văd patru urme de la picioare.
„Vezi sunt ai tăi
Şi sunt ai mei
Hai deci să mergem după ei.
Şi mai departe o să vezi,
Că nu minţeam, şi o să crezi”.
Şi tot aşa mergând încet,
Vre-o două ore, se opriră
Ei întru-n loc, unde uimit
Bărbatul zice cu mâhnire:
„Stai Doamne sfinte, iată, vezi
Că-au dispărut ai tăi picioare
Doar ale mele sunt aici
Şi totuşi ai plecat, matale?!”
Şi indignat şi supărat
Pleca el capul său cu jale,
Iar Dumnezeu îl mângâia
A mângâiat pe biata oaie:
„Ascultă, fratele meu scump
Și ia aminte ce îți spun
Nu eu aici am dispărut
Dar tu bărbate ai căzut.
Aici prea tare te-ai lovit
De griji și multe provocări
De atunci în brațele îmi ești.
Și tot te pot pe-aceleași drumuri.
Şi te-am laut la mine-n braţe
Şi mai departe te-am purtat,
Să ştii că viaţa ta îmi pasă,
Şi pentru tine am luptat”.
Atunci a înţeles bărbatul
Aceasta taina luminoasă
Prin care Domnul Împăratul
Din lumea asta mincinoasă
Cu mare preţ pe noi ne scoate,
Purtând în braţe părinteşti
Sfinţind cu dar dumnezeiesc.
Din rătăcire El ne scoate,
Ne moaie inima uscată,
Ca ochii
cei duhovniceşti
Să vadă cele îngerești.
Să poate fiecare om
Să crească-n fapte ca un pom
Și în gradina cea din Rai
Să revenim la veșnic Plai.
Preotul Maxim Melinti
