Catehismul mitropolitului Gurie Grosu

Carte de înţelegere a rugăciunilor de toate zilele şi a slujbelor bisericeşti.

– Bucureşti: Editura „Cristiana”, 2004. – 136 p.[1]

În prezent avem mai multe studii, articole şi materiale, care ne vorbesc despre viaţa şi activitatea Mitropolitului Gurie Grosu, Întâistătătorul Bisericii din Basarabia între anii 1920 – 1936. În această perioadă ierarhul a făcut multe modificări în Eparhie: a înfiinţat Facultatea de Teologie, a editat o serie de cărţi religioase, a restaurat biserici vechi şi a întemeiat altele noi. În anul 1936 a fost eliberat din funcţie şi „pensionat” la mănăstirea Cernica, unde a murit în 1943.

Întreaga opera scrisă de către Mitropolitul Gurie Grosu are o actualitatea deosebită. În fiecare publicaţie ierarhul, încă de pe timpuri când era preot-misionar, îndeamnă clerul, creştinii şi întreagă societate la păstrarea credinţei strămoşeşti şi demnităţii umane; mereu a stat la ideea reintroducerii limbii române în cultul bisericii ortodoxe şi în şcoli[2]; a muncit mult pentru învăţarea şi iluminarea poporului român din Basarabia, prin intermediul Tipografiei Eparhiale, revistelor eparhiale, şi în mod deosebit prin înfiinţarea primii instituţii teologice superiore – a Facultăţii de Teologie Ortodoxă, care a adunat profesori laici şi bisericeşti cu nume notorii. A promovat cultura teologică, făcând-o cunoscută departe de hotarele Basarabiei.

Puţine studii ale ierarhului au fost publicate în acea perioadă interbelică, plină de încercări, acestea fiind depozitate şi conservate în biblioteci şi arhive de stat. Astfel, acces la munca literară a Mitropolitului Gurie puteau să aibă doar cercetătorii în domeniu. Astfel, din anul 1990 încep să fie editate şi reeditate mai multe scrieri ale mitropolitului. În acest sens putem aminti istoria mănăstirii Înălţarea Domnului, Noul-Neamţ, alcătuită şi publicată în 1911, la Chişinău, pe atunci de Arhimandritul Gurie, care făcea ascultare de exarh al mănăstirilor Episcopiei Chişinăului şi a Hotinului.

În anul 1920 la Tipografia Eparhială „Cartea Românească” apare cartea „Rugăciuni şi lămurirea lor” în 80 de pagini. De atunci s-a mai reeditat în câteva ediţii. Iar peste 84 de ani după prima ediţie avem în faţă această cărţulie, dar într-o formă completată, puţin modificată şi redactată. Editorii cărţii, precum menţionează ei înşişi, au păstrat în mare parte structura iniţială a cărţii, simplificând titlurile uneori prea lungi, încât cartea să corespundă exigenţelor cititorului contemporan.

Fiind un teolog iscusit şi „amator” al cultului creştin-ortodox, Mitropolitul nu afla o altă bucurie duhovnicească, decât cea a slujirii la Altarul lui Hristos. Dar, prin pilda personală, a reuşit să facă proces de deşteptare în inimile şi sufletele, cât a clericilor, atât şi credincioşilor, a sentimentului de dragoste faţă de cele sfinte şi sfinţitoare.

Dacă prima ediţie a cărţii prezenta o explicare şi tratare asupra rugăciunii, atunci ultima variantă prezintă o formă de catehism ortodox.

De fapt, cartea poate fi împărţită în două părţi: partea întâi cuprinde articole, care explică ce înseamnă rugăciunea, poruncile dumnezeieşti, fericirile, simbolul credinţei; partea a doua – prezintă cunoştinţe de bază despre Biserica Ortodoxă, sărbătorile şi posturile bisericeşti şi Sfintele Tainele.

Despre cinstirea duminicilor şi a sărbătorilor bisericeşti, într-o pastorală ierarhul vorbeşte despre „Cinstirea duminicii şi a sărbătorilor şi păcatul sudalmelor şi vorbelor urâte”, adresată păstoriţilor săi în luna iunie anului 1923, în care îndeamnă să respecte şi să cinstească duminici şi a sărbătorilor mai mari. Se solicită tuturor să respecte tradiţie, în duminici şi sărbători să meargă la biserică, nu la târguri. Tot în acelaşi an, într-o nouă pastorală, intitulată „Păcatul de la umblarea la iarmaroace în zile de duminici şi păcatul fumatului de tutun”, autorul demonstrează vatămă pentru creştinii vizitarea târgurilor în zile de duminici sau sărbători bisericeşti. Face trimiteri la canoanele sinoadelor ecumenice şi dintr-o carte pastorală a mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni în privinţa cinstirii duminicii:

„Sărbătorile creştine sunt zile de bucurie liturgică, de primire a Sfintei Împărtăşirii, prilej de sporită rugăciune şi de iubire frăţească. ...Adevăratul creştin trăieşte în fiecare zi – şi chiar la fiecare oră a zilei – un eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel, Biserica luptătoare, de aici, de pe pământ, şi Biserica biruitoare, din cer, alcătuiesc un trup viu şi armonios, al cărui Cap este Însuşi Domnul Iisus Hristos” (p. 79-80).

Iată cum vede Mitropolitul sensul şi scopul postului în viaţa creştinilor: „Postirea trupească constă în abţinerea de la consumul produselor animale şi al băuturilor alcoolice, precum şi de la unirea trupească între bărbat şi femeie. Postirea sufletească înseamnă a-ţi feri propriul tău suflet-dar şi sufletele celor din jur – de toată răutatea (mândrie, pizmă, bârfă, zgârcenie, daruri şi vorbe urâte etc.). Asprirea postului s-au dimpotrivă, uşurarea lui (pentru copii, bolnavi, bătrâni, călători) – e bine să aibă binecuvântarea duhovnicului.

Postul este strâns legat de sărbătoare, fiind că bucurie duhovnicească a unei sărbători sfinte nu poate fi simţită cum se cuvine atâta vreme cât trupul nu este şi el curăţit şi el prin postire, iar sufletul cât mai luminat şi liniştit. Este bine ca postul să fie însoţit de rugăciune şi milostenie: rugăciunea întăreşte puterea de abţinere, iar milostenia arată măsura îmbunătăţirii noastre” (p. 82).

Mitropolitul face explicaţii dogmatico-liturgice asupra slujbelor ale Bisericii Ortodoxe. Astfel că, principalul săvârşitor şi administrator al slujbelor bisericeşti, menţionează autorul, este Dumnezeu, Cel care este şi Capul Bisericii; iar cel ce este botezat, întră în Biserica şi devine mădular al trupului mistic al lui Hristos.

În mod special, prezintă structura tipiconală ale laudelor bisericeşti: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia şi Ceasurile. Dă lămurire fiecărei slujbe şi arătând originea sau geneza acestora în cultul creştin.

Iarăşi, adresându-se către fiii săi duhovniceşti, ierarhul îndeamnă, cum trebuie să poarte credincioşii după încheierea serviciului divin şi părăsirea locaşului sfânt: „După slujbe, şi mai cu seamă după Sfântă Împărtăşanie, trebuie să avem mare grijă de sufletul nostru, să-l ferim de intinare şi deşertăciune. Sfinţii Părinţi numesc acest efort, această asceză, paza sufletului.

După terminarea slujbei, să nu ne lăsăm atraşi de discuţii lumeşti, de fleacuri sau bârfe! Să nu cădem şi bucuria şi iubirea care ne-a umplut sufletele! Să ne ferim de vulgarităţi şi ochiul, şi urechea! Să răspundem cu dragoste celor care ne vorbesc, schimbând însă vorba imediat ce am simţit că discuţia alunică spre rău, într-o formă sau alta.

Să nu uităm, deci, că liturghia iubirii lăuntrice de Dumnezeu, a cărei manifestare ascunsă este rugăciunea neîncetată, trebuie însoţită de liturghia iubirii de Dumnezeu prin slujirea aproapelui” (p. 101,102,103).

Î-i învaţă pe credincioşii ce este rugăciunea: „Rugăciunea este cucernica vorbire cu Dmnezeu, prin care Îi cerem toate cele de trebuinţă nouă, Îi mulţumim pentru milele Lui, pe care le revarsă asupra noastră, sau Îl lăudăm, Îl proslăvim pe Dânsul” (p. 7-8).

Tot în această carte găsim şi două cuvântări catehetico-morale, care abordează problema idolatriei şi magiei, şi un eseu, întitulat: De ce ne pierdem sfinţenia? În acest capitol autorul cu multă dragoste şi atenţie se adresează către cititor cu următoarele cuvinte: „Să ne gândim, fiecare, cum tratăm chipul lui Dumnezeu din noi şi cum folosim talanţii, harurile cu care păşim în viaţa de creştini, pentru a ne lucra asemănarea cu Dumnezeu”.

În final editorii au amplasat bibliografia, care s-a folosit pentru completarea lucrării de faţă.

Mitropolitul Gurie Grosu rămâne un ierarh al dragostei, al răbdării şi al smereniei, cel, care s-a sacrificat pentru Biserica lui Hristos, patria şi poporul român. A fost „pasionat al slujbei religioase în care simţea fiorii divini ai extazului, a mai suferit şi din cauza neîntrebuinţării sale, a apariţiei tot mai rare în preajma altarului”[3]. 

Pr. Dr. Maxim MELINTI

Note:

 

[1] Articol publicat in: Altarul Credinţei. – An. V (2005). – Nr. 6. – P. 8.

[2] Gurie Grosu, primul arhiepiscop şi mitropolit al Basarabiei Româneşti (1920-1941) // Nestor Vornicescu. Studii de Teologie Istorică. Antologie. – Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei, 1998. – P. 146.

[3] Mitropolitul Gurie şi „cazul” său // Buzilă Boris. Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia. – Bucureşti-Chişinău, 1996. – P. 232.

Кишиневско-Молдавская епархия в период с 1944 по 1989 год

Иеромонах Иосиф (Павлинчук).

Кишиневско-Молдавская епархия в период с 1944 по 1989 год.

–        Издание второе и дополненное. – Ново-Нямецкий монастырь:

Издательство „Преп. Паисия Величковского”, 2004. – 320 c.[1]

Anul 1945 pentru ţările europene, dar şi pentru întreaga comunitate universală a fost important prin faptul, că a fost nimicit regimul nazist şi s-a încheiat cel de-al doilea război mondial.

Toate ţările încep o nouă viaţă, pe harta lumii apar noi republici, state, se compun noi baze de drept, politica îşi schimbă cursul, ideile şi scopurile.

În această perioadă crucială teritoriul dintre Prut şi Nistru, este inglobat în componenţa URSS. Biserica suferă mai multe încercări: sunt închise mănăstiri şi biserici, o parte din ele sunt distruse, sunt transformate în muzee „ocrotite de stat”, altele în centre de odihnă, de cercetări ştiinţifice, în depozite sau spitale pentru bolnavii psihic etc.

Ca şi după anul 1917, slujitorii altarului primesc cununa muceniciei. Arhierei, preoţi, călugări şi mireni sunt urmăriţi, arestaţi, exilaţi.

Oamenii de rând suferă şi ei din cauza credinţei. Bisericile sunt practic goale. Cei mai îndrăzneţi reuşesc să boteze copiii, să se cunune, dar sunt chemaţi în instanţe pentru a da dare de seamă şi sunt eliberaţi din serviciu.

Ierarhii Bisericii Ortodoxe sunt lipsiţi de dreptul de a întreprinde ceva fără acordul Comitetului pentru culte. Perioada aceasta grea se menţine până la anul 1989. De atunci încoace Biserica reînvie. Se redeschid locaşuri sfinte, se construiesc noi biserici, mănăstiri şi schituri. Aproape în fiecare sat activează biserica, având în frunte un preot ortodox.

Toate aceste aspecte sunt prezentate în lucrarea ieromonahului Iosif (Pavlinciuc)[2] „Eparhia Chişinăului şi a Moldovei în perioada anilor 1944-1989”. Lucrarea este, de fapt, teza de licenţă, susţinută de părintele Iosif la Academia Teologică din Moscova.

Autorul mult timp a lucrat nu numai cu izvoare istorice, dar şi cu cele documentare, statistice, preluate din arhivele naţionale, cele din Patriarhia Moscovei şi Mitropolia Moldovei.

Faptul că lucrarea de faţă a fost apreciată la nivel înalt de către Consiliul pedagogic al Academiei de la Moscova vorbeşte nu numai despre meritul părintelui Iosif în alcătuirea acestui studiu, dar şi despre interesul major pe care îl reprezintă perioada cercetată pentru Istoria Bisericească Universală.

Cartea este împărţită în două capitole mari. În primul se vorbeşte despre situaţia politică, culturală, economică şi religioasă a republicii după anul 1944 (p. 23-96), iar în cel de-al 2-lea – despre activitatea ierarhilor Eparhiei Chişinăului, situaţia bisericilor şi a mănăstirilor, închiderea locaşurilor sfinte (p. 97-252).

Într-un anexă autorul prezintă și o listă a preoţilor, călugărilor şi laicilor arestaţi, judecaţi şi omorâţi pentru credinţa ortodoxă (p. 273-282). Nutrim speranță că prezenta lista, studiată mai profund, va scoate la lumină noi martiri ai Bisericii noastre.

Pr. Dr. Maxim MELINTI

Note:

[1] Articol publicat in:  Altarul Credinţei. – An. IV (2004). – Nr. 17. – P. 8.

[2] În prezent desfășoară activitate pastoral-misionară în Paris, Franța.

Chemarea Sfintei Ortodoxii

 Ieromonah Petroniu Tănase. Chemarea Sfintei Ortodoxii.

Bucureşti: Editura „Bizantină”, 2006. – 220 p.[1]

Prezentăm lucrarea ieromonahului Petroniu Tănase, Stareţul Schitului românesc „Prodrom” din Sfântul Munte Athos.

Protosinghelul Petroniu Tănase s-a născut în anul 1914, în comuna Fărcasa, judetul Neamt. Călugãrit şi format duhovniceşte în obştea Mănăstirii Neamţ, este un mare iubitor şi împlinitor al ordinii, tăcerii şi smereniei. Este licenţiat în teologie. A urmat şi studii de Matematică şi Filosofie.

Dorul de desăvârşire i-a îndrumat paşii spre Sfântul Munte Athos, unde se nevoieşte din anul 1978, fãcând parte din a doua generaţie de monahi trimisã de patraiarhia Română de atunci spre a revigora monahismul din Schitul românesc Prodromu.

Apreciat şi iubit deopotrivã în Grecia şi România, Părintele Petroniu este stareţul Schitului Prodromu. Şi dacã vei ajunge prin acel loc şi te va întâmpina un bătrân înalt, putin adus acum, slabit de asceză şi binevoitor, să ştii că acela este Părintele Petroniu[2]. Părintele este autorul mai multor scrieri ascetice, printre care şi traduceri din greacă.

Prefaţa este semnată de pr. prof. dr. Constantin Coman: „Chemarea Sfintei Ortodoxii pentru Părintele Petroniu poartă chipul chemării la vieţuirea monahală. Sunt emoţionante paginile în care acesta relatează primii săi paşi în mănăstire şi în şcolile monahale şi întâlnirea sa cu colegii de vocaţie. Părintele Petroniu aparţine unei generaţii de monahi români, cu adevărat binecuvântate de Dumnezeu, chemate să traverseze una din cele mai grele perioade din istoria neamului şi a Bisericii româneşti, cu ascultări şi răspunderi bisericeşti importante” (p. 7).

Cartea este împărţită în 24 de capitole şi abordează cele mai frecvente probleme şi întrebări ale lumii contemporane.

În primul capitol autorul vorbeşte despre modul în care Ortodoxia şi întreaga Biserică a lui Hristos cheamă pe fiecare dintre noi: „Potrivit învăţăturii Sfântului Maxim Mărturisitorul, Dumnezeu conduce pe oameni spre desăvârşire pe două căi: pe o cale pozitivă şi pe una negativă. Pe cea dintâi, numită Providenţă, atrage pe om în chip pozitiv, prin frumuseţea binelui şi prin raţiunile lucrurilor; iar prin a doua, numită Judecată, lucrează prin diferitele necazuri, pe care ni le îngăduie Dumnezeu, ca să ne atragă de la păcate” (p. 9).

În următorul capitol, intitulat „Maica Domnului, Marea noastră Nădejde”, vorbeşte de cea mai scumpă avere a Ortodoxiei, aflate sub ocrotirea Maicii Domnului – Sfântul Munte Athos, „grădină ciudată, pietroasă, arsă de soare şi bătută de vânturi şi de valuri, dar în care cresc „Florile Raiului cele cuvântătoare”, florile duhovniceşti ale celor ce necontenit năzuiesc spre frumuseţele cele cereşti” (p. 19). Tot aici părintele vorbeşte şi despre faptul cum se adresează către Maica Domnului diferite popoare ortodoxe: astfel, grecii o numesc Panaghia, adică Preasfânta, pentru că s-au minunat de sfinţenia Maicii Domnului; pe slavi i-a impresionat faptul cum o femeie de rând s-a învrednicit de a fi Născătoare de Dumnezeu, folosind termenul Bogoroditsa; iar românii, cei bântuiţi mereu de năvălirea popoarelor barbare, au năzuit mereu după adăpostul şi căldura inimii de mamă, de aceea se adresează cu cuvintele Maica sau Măiculiţa Domnului.

În capitolul „Schimbarea la Faţă” autorul povesteşte cu ce emoţii şi retrăiri a ajuns pentru prima dată în vârful Muntelui Sfânt de sărbătoarea Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, şi de unde s-a întors „plin de bucurie tainică” nevăzută, dar simţită şi deosebită.

O discuţie aparte este oferită pentru tema Focului Haric, care se pogoară în Sâmbăta Mare în biserica „Învierea Domnului” din Ierusalim, care este drept semn de sosire a sărbătorii Sfintelor Paşti: „Paştile, sărbătoarea luminii, a bucuriei, a biruinţei şi totodată inaugurare, început al împărăţiei celei veşnice. Aşa cum pe Tabor Domnul şi-a arătat o clipă ucenicilor Săi Slava Sa, tot aşa şi acum, la Sfântul Mormânt, Hristos Cel Înviat străluminează o rază a Slavei Sale, Sfânta lumină, peste cei adunaţi la ospăţul cel de taină al Învierii Sale” (p. 34).

În celelalte capitole autorul aminteşte de cele mai frumoase clipe ale vieţii sale. Astăzi părintele stareţ are vârsta de 90 de ani şi este la fel de puternic cu duhul şi demn în slujirea sa monahicească pe care o duce cu râvnă şi adâncă smerenie[3].

Credem că o atenţie deosebită cititorii vor acorda capitolului „Numărul 666”. Aici părintele, cu toată înţelepciunea şi măiestria duhovnicească încearcă să liniştească sufletele şi gândurile credincioşilor, care sunt atât de înspăimântaţi şi îngrijoraţi de procesele petrecute în societate, privind eliberarea noilor tipuri de paşapoarte, folosirea codului personal de identificare, etc.: „O simplă înscriere pe frunte sau pe mână a numărului 666 nu are nici un efect asupra mântuirii omului, deoarece atât virtutea, cât şi păcatul nu depind de forme exterioare, de etichete, ci de atitudinea interioară, de libertatea şi conştiinţa omului” (p. 145).

Vorbind despre semnificaţia şi necesitatea postului în viaţa spirituală, Prea Cuviosul Părinte aminteşte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care îndemna, pe lângă abţinerea de mâncare şi plăceri lumeşti, săvârşirea unor fapte bune: „Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochii şi urechile şi picioarele şi mâinile noastre...”[4].

Într-un capitol autorul relatează despre Patriarhul României Nicodim Munteanu, când România a intrat în „era comunismului”, marea încercare a poporului românesc. Aici părintele face amintiri din întâmplările din viaţa patriarhului, la care a avut prilejul să fie martor direct, fiind în timpul respectiv funcţionar Cancelariei Sfântului Sinod şi detaşat o vreme la secretariatul Patriarhului Nicodim: „era fiu de ţăran din satul moldovean Pipirig[5] şi trăsăturile sufleteşti sănătoase ale ţăranului român le-a avut toată viaţa: cald patriotism, era mândru că este român, şi adânc credincios” (p. 192).

Ultimul capitol al cărţii autorul îl dedică fostului său profesor la Seminarul Teologic monahal din mănăstirea Cernica[6] – ierodiacon Firmilian Marin, în curând timp ajuns Mitropolit al Olteniei.

Lucrarea se recomandă cercului larg de cititori şi este destinată tuturor binecredincioşilor creştini, care caută adevărul creştinesc şi evanghelic. Lucrarea se bucură de un limbaj foarte uşor de înţeles.

Pr. Dr. Maxim MELINTI

Note:

[1] Articol publicat in: Altarul Credinţei. – An. VI (2006). – Nr. 21-24. – Р. 12.

[2] http://www.nistea.com/petroniu.htm/

[3] S-a mutat la Domnul la 22 februarie 2011.

[4] Sf. Ioan Gură de Aur. Omilii la stătui.

[5] În prezent localitatea pe teritoriul României (judeţul Neamţ).

[6] Vezi amintirele diaconului Andrei Kuraev despre mănăstirea Cernica în cartea Почему православные такие?.. – М.: Подворье Свято-Троицкой Сергиевой Лавры, 2006. – С. 426-430.

Curierul Ortodox - o raza de iluminare culturala si spirituala

CURIERUL ORTODOX – O RAZĂ DE ILUMINARE CULTURALĂ ȘI SPIRITUALĂ. CHIȘINĂU, 2006.

Primul periodic bisericesc din Basarabia, care a văzut lumina tiparului în perioada păstoririi arhiepiscopului Antonie Şokotov, este Chişiniovskie Eparhialnîe Vedomosti, organ oficial al eparhiei Chişinăului şi Hotinului din anul 1867, ediţie bilingvă, cu texte „în oglindă”, ruseşti şi româneşti. Apariţia bilingvă i-a fost însă de scurtă durată (până în anul 1871), fiind suprimată de succesorul lui Antonie, Pavel Lebedev, care a permis să apară doar versiunea rusească [1]. 

Un loc distinct în istoria tiparului şi a presei periodice din Basarabia desigur o ocupă revista Luminătorul, organ oficial al eparhiei Chişinăului (1908-1944), „una dintre cele mai statornice reviste româneşti din Basarabia cu caracter religios şi moral, o tribună bisericească românească” [2].

În perioada interbelică „presa bisericească din Basarabia n-a fost cu nimic mai prejos decât cea din vechea Românie sau din Transilvania” [3]. Aici amintim din nou revista Luminătorul, revista clerului basarabean, care şi-a continuat apariţia inclusiv până-n anul 1944, sub conducerea renumitului pr. Constantin Popovici. 

O altă revistă bisericească, editată în acea perioadă a fost Misionarul – organul periodic lunar al Misiunii Ortodoxe Române, Secţia culturală a Consiliului Eparhial din Chişinău [4]. Primul număr al revistei a văzut lumina tiparului la 6 octombrie 1929, în preajma celui de al II-lea congres al misionarilor români cu omoforul Mitropolitului Basarabiei Gurie Grosu. Misionarul a avut ca scop primordial prezentarea materialului despre învăţătura şi dogma Bisericii Ortodoxe, precum şi diverse teme de ordin moral-spiritual şi educaţional. Am mai apărut şi altele: Însemnări creştine – revistă de orientări pastorale şi misionare (Bălţi, 1937-1940), Episcopia Hotinului – foaie oficială a acestei episcopii (Bălţi, 1926-1940) şi Biserica basarabeană, de aceeaşi eparhie (1942-1943), Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe-Ismail (1923-1940 şi 1942- 1943), Raza – publicaţia „Uniunii clerului din Basarabia” de luptă şi atitudine românească 1931-1944), Studentul – revistă a Societăţii Culturale „Petru Movilă”, sub îngrijirea unui comitet de studenţi de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1928-1933), continuată cu Gândul neamului (1933-1934) şi cu Tribuna tinerimii (1936-1938). Chiar şi elevii Seminarului Teologic îşi aveau publicaţiile lor: Limba noastră la Chişinău şi Luceafărul la Ismail, iar Liceul eparhial din Chişinău publica revista şcolară Ghiocelul – editată de Societatea Literară „Iulia Hasdeu” [5]. 

În perioada interbelică mai remarcăm două reviste de mare prestigiu intelectual: Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău şi Arhivele Basarabiei. Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău a fost îngrijită şi publicată de Societatea respectivă din 1909 până în 1939. Au apărut în total 24 de volume, extrem de valoroase, tratând un şir de probleme ale istoriei şi culturii românilor [6]. Arhivele Basarabiei a fost la sigur cea mai prodigioasă revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru. A apărut între anii 1929-1938, sub conducerea prof. univ. Toma G. Bulat şi Constantin N. Tomescu. Majoritatea materialelor publicate: documente de arhivă referitoare la istoria Moldovei şi istoria religiei din ţinut, dispoziţii, hotărâri, scrisori şi declaraţii au ca autori diverse structuri de stat, dar şi persoane particulare [7]. Şi astăzi, mulţi cercetători ai trecutului pământului nostru folosesc Arhivele Basarabiei drept un izvor nesecat de informaţii şi documente, „privitoare la istoria Basarabiei şi a Bisericii româneşti de aici” [8]. 

În anii `90, când societatea noastră a fost declarată democrată şi suverană, Bisericii Ortodoxe i s-a oferit posibilitatea să-şi rostească şi să promoveze dogma şi învăţătura sa nu numai de pe amvonul bisericesc, ci şi prin mass-media. În acest timp apar o serie de publicaţii bisericeşti: Datina Creştină, Curierul Ortodox, Alfa şi Omega.

Primul număr al ziarul Curierul Ortodox a fost lansat în anul 1995. Este primul organ oficial al Mitropoliei Moldovei după 1990 şi trebuia să devină „un cristalizator în viaţa cotidiană a clerului şi credincioşilor, prin intermediul căruia s-ar putea face schimb de experienţă, de opinii cu privire la situaţia forurilor reprezentative ale clerului, obiectivele de iluminare şi creştinare a populaţiei din Republica Moldova; lupta, succesele obţinute împotriva curentelor, sectelor ce neagă rolul religiei şi al Bisericii etc.” (p. 53-54). Totodată, „ziarul urma să răspundă intereselor mai multor categorii de cititori, în paginile lui fiind publicate articole ce ţin de apărarea credinţei ortodoxe, de istoria, cultura noastră, de problemele cu care se confruntă societatea, materiale referitoare la educaţia religioasă în şcoală” (p. 55). Iniţial, ziarul apărea de două ori pe lună în limba română şi o dată pe lună în rusă. Începând cu 12 februarie 2002, apare şi varianta electronică a publicaţiei Curierul Ortodox. 

Pe lângă activitatea publicistică, redacţia ziarului a organizat un şir de manifestări culturale şi educaţionale. Pe parcursul celor zece ani de activitate (1995-2005), Curierul Ortodox a desfăşurat o serie de concursuri pentru copii. În 1996, din iniţiativa ziarului a fost organizat, pentru prima dată în republica noastră, un concurs de desen pentru copii în ajunul Sfintelor Paşti, care s-a încheiat cu o frumoasă expoziţie la teatrul „Licurici” din capitală şi cu premierea laureaţilor (p. 69). 

Redacţia a sprijinit şi a promovat ideea introducerii obiectului „Religie” în şcolile din republica noastră. În Curierul Ortodox a fost prezentă rubrica „Biserica şi şcoala”, unde au fost publicate 143 de articole în care era dezbătută problema instruirii religioase în şcoală (p. 73). 

În prezent presa bisericească este în creştere, fiecare eparhie se bucură deja de ziarul său, iar unele protopopiate, parohii şi diverse asociaţii editează buletine informative. 

Totuşi, presa religioasă rămâne „o specialitate pururea nouă şi neexplorată a mass-mediei, care se propune publicului, de cele mai multe ori, într-o formă autentică şi distantă de preocupările umane cotidiene. Despre receptivitatea şi sensibilitatea publicului la mesajele ei, putem concluziona după numărul de ziare, reviste, posturi media, existente în ţară. Existente – pentru că fără un public şi-ar pierde eficienţa, spre care e orientată comunicarea şi, respectiv, motivarea ei logică. Şi ca un mijloc de formare şi informare a opiniei publice, exercită un impact covârşitor asupra relaţiilor de interacţiune dintre societate şi Biserică. Cert este că în R. Moldova, la momentul actual, acest fel de presă se află încă la origini, din cauza barierelor impuse oportunităţii informaţiei bisericeşti în societatea „post-ateistă”, precum şi din cauza pierderii bazelor ei istorice” [9]. Lucrarea prezentată de noi, aici, a fost elaborată în cadrul secţiei „Istoria culturii” de la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Recenzată de prot. dr. Pavel Borşevschi şi dr. Igor Cereteu, cartea are următoarea structură: Preliminarii (p. 5-6); Studiu introductiv (p. 7-81), Catalogul articolelor publicate în „Curierul Ortodox” în perioada 24 iunie 1995 – 16 iunie 2005 (p. 83-161), Catalogul articolelor publicate în suplimentul „Logos” – organul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din Moldova (1997-2003) (p. 163-167), Bibliografie selectivă (p. 169-172), Anexă (p. 173-178) şi Indice de nume (p. 179-190). 

Autorul cărţii, în acelaşi timp – redactor- şef al ziarului, dl Nicolae Fuştei, mărturiseşte că „deşi Curierul Ortodox a fost conceput ca organ de presă al Bisericii Ortodoxe din Moldova, totuşi trebuie să recunoaştem că publicistica ziarului nu s-a concentrat doar asupra problemelor de cult, or, tematica abordată în articole cuprinde un spectru larg de domenii. Drept argument pot servi accentele publicistice de manieră analitică sau critică cu privire la aşa aspecte ca morala, religia, relaţiile Bisericii cu Statul, Biserica şi şcoala, istoria şi cultura etc.” (p. 6). 

Nicolae Fuştei este un neostenit savant şi cercetător al trecutului Basarabiei, slujitor „laic” al Bisericii lui Hristos şi dascăl al teologiei şi culturii româneşti. Prin numeroasele sale studii, publicate în volume personale sau colective, prin articole în cele mai prestigioase reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, dl N. Fuştei aduce o contribuţie valoroasă în teologia ortodoxă, precum şi în disciplina istoriei medievale româneşti. Ţinuta sa academică şi totodată ascetică şi efortul conjugat pentru studiu au fost evidenţiate şi recunoscute de înalţi ierarhi, clerici, savanţi, studenţi şi oameni de rând. 

Pr. Dr. Maxim MELINTI

Note:

1. Buzilă Boris. Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia. – Bucureşti: Ed. Fundaţiei Culturale Române, Chişinău: Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, 1996, p. 49. 
2. Matei Nina. Luminătorul // Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. Chişinău: Museum, 1997, p. 219. 
3. Păcurariu Mircea. Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc. Iaşi: Trinitas, 1993, p. 116. 
4. Misionarul // Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. Chişinău: Museum, 1997, p. 313. 
5. Păcurariu Mircea. Op. cit., p. 116-117. 
6. Dron Ion. Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău // Chişinău. Enciclopedie…, p. 399-400. 
7. Şpac Ion. Arhivele Basarabiei // Chişinău. Enciclopedie…, p. 47. 
8. Păcurariu Mircea. Op. cit., p. 117. 
9. Dodul Marcel. Presa religioasă: un domeniu neexplorat al mass-mediei // Orthodoxia, An. I (2002), nr. 1, p. 12.