Etichete

Persoane interesate

Se afișează postările cu eticheta Istoria Locaşurilor Sfinte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Istoria Locaşurilor Sfinte. Afișați toate postările

14.07.2011

Cum a fost demolata biserica "Sf. Ilie" din Chisinau

Biserica "Sf. Ilie" inainte de a fi demolata



Date istorice ale Bisericii „Sfântul Ilie” din Chişinău
Biserica „Sfântului Ilie”, se numără printre cele mai vechi locaşuri de cult din Chişinău.

Ştefan Berchet, bazându-se pe „Vedomosti bisericeşti” din 1812-1813 constată, că biserica a fost „clădită în anul 1808, având ziduri de piatră, acoperită cu şindrilă, cu vas, veşminte şi cărţi îndestulătore”[1].

După „Condica formelor de la ţinutul Lăpuşnei” putem constata că Biserica „Sfântului Ilie” a existat până la 1799[2], pentru că aici este numit paroh preotul Vasile Danilovici Bobeiko a fost hirotonit de P.S. Gherasim, Episcop de Roman, când acesta era Episcop de Huşi. De aici constatăm că biserica a fost zidită mult mai înainte, dar în lemn, iar în 1808, fiind rezidită în piatră, după stilul bisericilor moldoveneşti, mai cu seamă acelor din Chişinău: Buna-vestire, Sfinţii Arhangheli sau Catedrala Veche şi Naşterea Maicii Domnului.
           
Biserica avea formă de corabie, tipică vechilor biserici din secolul al XVII-lea. Clopotniţa bisericii avea 4 clopote, turnate în Moscova, cel mai mare având greutate de 480 de kg. Catapeteasma bisericii a fost cea mai bogată din toate câte erau în Chişinău şi era formată în patru rânduri de icoane. Cele din primul nivel au fost împodobite cu îmbrăcămintea de argint. Pereţii din interior nu aveau chipuri de sfinţi, fiind înlocuiţi cu ornamente naturiste, lucrate în stil rusesc, cu culori blânde.

La fel şi Biserica „Sfântului Ilie” a fost înzestrată cu un număr foarte mare de cărţi vechi, întrebuinţate în cult bisericesc, acestea fiind în limbile română, slavonă şi greacă.

Primul paroh al bisericii a fost numit preotul Vasile Bobeiko[3].

În anul 1855 alături de biserică s-a deschis o piaţă, cunoscută sub nume de „piaţa Sfântul Ilie”, situată pe strada cu aceeaşi denumire.

După al doilea război mondial, capitala republicii a fost într-o stare nu atât de plăcută în viziunea conducerii de vârf. S-a propus mai multe proiecte de amenajare şi împodobire a Chişinăului. În această situaţie, prea multe locaşuri de cult, situate pe tot perimetrul capitalei nu făceau faţă unui oraş cu regim comunist, în care predomina ateismul. Astfel, perioada postbelică rămâne un răstimp al demolării bisericilor, caselor bisericeşti, care şi ei făceau parte din cadrul patrimoniului naţional şi cultural.

Corespondenţa între Arhiepiscopul Chişinăului şi a Moldovei Nectarie (Grigoriev)
şi Patriarhia Moscovei, privind procesul de demolare a Bisericii „Sfântului Ilie”
            În Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (A.C.M.C.), în fondul „Mănăstiri” se află dosar cu nr. 11/1952, întitulat „[Дело – М.М.] Свято-Ильинской Церкви гор. Кишинева, Кишиневского района” (Dosarul Bisericii Sf. Ilie, or. Chişinău, r-nul Chişinău)[4]. Pe coperta cu creionul albastru scris „снята [с учета – М.М] и разрушена в 1960 году” (scoasă de la evidenţă şi demolată în anul 1960). Dosarul conţine câteva pagini, care reflectă într-o formă rezumativă procesul de demolare a unei biserici vechi din capitala Republicii Moldova. 

Mitropolitul Nectarie în grădina arhiepiscopiei

La 19 iunie 1958, Arhiepiscopul Chişinăului şi a Moldovei Nectarie (Grigoriev, a păstorit eparhia Chişinăului între 07.06.1948-09.03.1969) înaintează un raport pe numele Sanctităţii Sale Alexei (Simanski), Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii:

„Cu smerenie aduc la cunoştinţa Sanctităţii Voastre că, potrivit declaraţiei verbale expuse de Împuternicitul Consiliului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri URSS în RSSM, precum şi a Arhitectorului Superior a oraşului Chişinău, Biserica Sfântul Ilie, care se află pe teritoriul Arhiepiscopiei, urmează să fie demolată, pentru că strada Gogol, care se opreşte în gardul Arhiepiscopiei, trebuie să se prelungească, conform planului general de reconstrucţie al oraşului.

Biserica Sfântului Ilie este monumentul de arhitectură moldovenească a sec. XVIII. Se află la balanţa Ministerului de Cultură al RSSM, care au afişat pe faţada bisericii placa memorială...”[5].

Placa avea următoare inscripţie în limba română cu caracte în chirilică şi cea rusă:
„Sovetul Miniştrilor al R.S.S. Moldoveneşti
Cârmuirea pentru treburile Arhitecturii.
Monumentul de arhitectură al veacului XVIII.
Este păzit de stat.
Biserica Iliinskaia.
Vătămările aduse monumentului se pedepsesc de lege”.

În continuare ierarhul spune:
„Conform primului proiect de reconstrucţie a oraşului Chişinău strada Gogol trebuie să fie prelungită după un anumit unghi şi să treacă pe lângă biserica noastră, iar după proiectul recent strada intersectează centrul bisericii, de aceea este necesar să fie demolată, fapt despre care cu smerenie raportez Sanctităţii Voastre, pentru că această măsură urmează să fie înfăptuită pe acest teritoriu în timpul apropiat”[6].

În baza apelului telefonic din partea Patriarhiei Moscovei, la 6 septembrie 1958 Arhiepiscopul expediază la adresa Departamentului Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei scrisoare cu nr. 2866[7], la care se anexează următoarele acte solicitate: 
  1. Copia actului istoric al bisericii „Sfântul Ilie” din or. Chişinău, semnată de şeful Secţiei privind ocrotirea monumentelor de artă a RSSM, Poneatovski;
  2. Scurtă informaţie din istorie despre Bisericii „Sfântului Ilie” (extras din „Buletinul Eparhiei de Chişinău”, nr. 12, an. 1882);
  3. Foto-copie a planului general al or. Chişinău, regiunea străzilor Gogol şi Novo-Iliinscaia;
  4. Planul general al or. Chişinău;
  5. 7 (şapte) poze ale Bisericii „Sfântul Ilie” (exterior şi interior) şi a plăcuţii comemorative.

Peste două luni de zile, Arhiepiscopul Nectarie primeşte răspunsul de la Departamentul Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei cu nr. 915 din 10 noiembrie 1958, la este anexată schiţa reconstrucţiei oraşului Chişinău în regiunea Bisericii Sfântului Ilie. Preşedintele Departamentului sus-numit, Arhiepiscopul de Mojaisc Makarie (Daev) recomandă Arhiepiscopului Nectarie să se adreseze cu planul respectiv şi o scrisoare explicativă prin Împuternicitul Consiliului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS în RSSM, către Consiliul Orăşenesc şi Consiliul Republican pentru rezolvarea definitivă de proiectare a străzii Gogol.

Potrivit proiectului alcătuit la Moscova de N. Validner, care propunea alte poziţii de amplasare străzilor din centrul Chişinăului, încât se păstra „unicul monument al Moldovei începutului sec. XIX – Biserica Sfântului Ilie”.

Imediat după scrisoarea din 10 noiembrie, Patriarhia expediază altă scrisoare, din 24 noiembrie 1958, cu nr. 964, la care se anexează copia scrisorii Ministerului de Cultură a URSS din 15 noiembrie 1958 cu nr. 5-3570/6 referitor la conservarea Bisericii „Sfântului Ilie” în proces de reconstrucţie a oraşului Chişinău. Scrisoare are următorul conţinut:

„Preşedintelui Departamentului Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei,
Arhiepiscopului de Mojaisk Makarie,
În baza scrisorii Dvs. din 30 septembrie 1958 cu nr. 820, Ministerul Culturii URSS s-a adresat către Consiliul de Miniştri al RSSM cu rugămintea de a fi păstrată Biserica „Sfântului Ilie” – monumentul arhitectonic din or. Chişinău, în perioada reconstrucţiei oraşului.
Şef-adjunct al Secţiei de Artă Plastică
şi ocrotirii monumentelor                                                                                            
F. Petrov”[8].

La 17 august 1959, Arhiepiscopul Nectarie din nou depune un raport (cu nr. 2616), Sanctităţii Sale Patriarhul Alexei. Ierarhul face recapitulare a tuturor măsurilor luate până în prezent, amintind de toate scrisorile expediate la Patriarhie şi răspunsurile primite. În final, Î.P.S. Sa spune:

„... Consiliul de Miniştri al RSSM prin hotărârea din 4 martie 1959 a exclus Biserica „Sfântului Ilie” din lista monumentelor de arhitectură, în urma căreia Secţia de Arhitectură a Comitetului Executiv Orăşenesc, prin Arhitector Naumov P.F., în prezenţa Împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri URSS în RSSM a declarat verbal, că planul general de reconstrucţie al oraşului rămâne în vigoare, şi strada Gogol va avea continuare, iar pentru că după proiect strada intersectează centrul Bisericii „Sfântului Ilie”, acest locaş urmează să fie demolat.
În legătură cu acest fapt, nouă ni s-a propus, la indicaţia Arhitectorului Superior al oraşului să înălţăm un gard şi să separăm această parte a curţii, pentru că teritoriul, unde se află Casa Arhierească şi spaţiile locative, rămân pe locurile vechi.
După ridicarea gardului vor începe lucrările de demolare ale bisericii”[9].

Concluzii
            Iată cât de uşor, şi fără multe vorbe, conducerea regimului comunist de atunci a rezolvat problema reconstrucţiei oraşului Chişinău. Soarta Bisericii „Sfântului Ilie”, au avut-o şi alte edificii administrativ-bisericeşti şi locaşuri de cult: Casa Arhiepiscopiei, Biserica „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil” – Vechea Catedrala, Muzeul Bisericesc, Clopotniţa Catedralei ş.a.m.d.

Încercări, demersuri şi scrisori nu au putut opri procesul de reconstucţie a noului oraş şi a păstra monumentele de arhitectură moldovenească, de artă bisericească, şi de patrimoniu naţional.




Placa comemorativă


Interiorul bisericii


Pr. Dr. Maxim MELINTI


Note:
[1] Berechet Ştefan Gr. Biserica Sfântul Ilie // Comisiunea Monumentelor Istorice. Secţia din Basarabia. Anuar. – Chişinău, 1924. – p. 144.
[2] Brânzan Maria. Biserica Sfântul Ilie // Locaşuri sfinte din Basarabia. Ediţia I. – Chişinău: Editura „Alfa şi Omega”, 2001. – p. 117-118.
[3] Vezi И. К. С. Несколько сведений о Свято-Ильинской церкви г. Кишинева // Кишиневские Епархиальные Ведомости. nr. 12 (1882). – c. 652-659.
[4] [Дело] Свято-Ильинской Церкви гор. Кишинева, Кишиневского района. Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (A.M.C.M.). Fondul „Biserici”. Dosar nr. 11/1952. (în continuare [Дело] Свято-Ильинской Церкви.).
[5] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 1.
[6] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 2.
[7] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 3-14.
[8] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 16.
[9] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 20-21.

13.07.2011

Mănăstirea Sâmbăta de Sus – ctitoria Mitropolitului Antonie Plămădeală


 Mănăstirea Sâmbăta de Sus – ctitoria Mitropolitului Antonie Plămădeală[1]




„... şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea
şi porţile  iadului nu o vor birui”
(Matei 16, 18)

         În secolul al XVII-lea, în Ţara Românească s-au înregistrat realizări în plan arhitectonic şi pictural deosebite în cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Mănăstirea Sâmbata de Sus, numită şi Brâncoveanu i-a naştere în secolul XVII-lea. Prima amintire documentară referitor la satul şi moşia Sâmbata de Sus o avem din anul 1654, când cele din urmă au întrat în posesia lui Preda Brâncoveanu. Preda era un boier de loc din sudul Carpaţilor, care construieşte o biserică din lemn pe valea râului Sâmbata, probabil destinată pentru călugări sihaştri, stabiliţi pe acest loc, mult mai înainte.
           
În jurul anului 1696, domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu înalţă aici mănăstire din caramidă.
           
Astfel că Constantin Brâncoveanu este numit primul ctitor a sfântului locaş, fapt pentru care mănăstirea poartă şi numele său de „Brâncoveanu”.
           
Spre sfârşitul secoluluial XVII-lea Transilvania scapă de sub presiunea prozelitistă a calviniştilor. Constantin Brâncoveanu porneşte un număr de mişcări strategice pentru a salva ţara de invazia armatei papiste. Domnitorul transformă şi reformează veche mănăstirea Sâmbata de Sus, cu călugări sihaştri într-o mănăstire cu viaţă de obşte – drept mărturie a unirii neamului românesc şi a credinţei ortodoxe de pe ambele versante ale Carpaţilor.
           
Aici voievodul înfiinţează şi o „Şcoală de gramatici”, un atelier de pictură în fresco şi o mică tipografie pe care instalează într-un nou edificiu, după modelul brâncovenesc, folosit în toate ctitoriile domneşti.
           
Stăpânirea austro-ungară a Ţara Făgăraşului a adus mari victime neamului românesc. În 1762 începe calvarul distrugerii tuturor locaşurilor de cult, care erau centre impotante de viaţa, cultură şi spiritualitatea ortodoxă. În anul 1785, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţa episcopului greco-catolic Grigorie Maior, curtea de la Viena trimite pe generalul Preiss, care dărâmă mănăstirea Sâmbata de Sus. Astfel în cât chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.

Timp de aproape de 140 de ani complexul monastic rămâne pustiu, până-n 1920, când la scaunul mitropolitan de Ardeal vine Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan. În 1926 Î.P.S. Sa începe lucrări de restaurare a acestui sfânt locaş. Mănăstirea i-a a doua naştere, iar ierarhul urmează să fie numit al doilea ctitor mănăstirii brâncoveneşti Sâmbata de Sus. După al 2-lea război mondial, la 1946 are loc sfinţirea bisericii mănăstireşti. Mitropolitul la fel a reconstruit şi vechea clopotniţa, aflată pe teritoriul mănăstirii, fiind renovată în forma ei iniţială, unde până la anul 1997 au fost amenajate 5 clopote, a căror greutate depăşeşte 2000 Kg. Între anii 1976-1977 s-a împrejmuit suprafaţa mănăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a finisat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar, sculptat în stil brâncovenesc, iar în interior decorat cu picturi neobizantine.

Fântâna „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende. Ea a fost la fel restaurată de Nicolae Bălan; în 1977, în jurul ei s-a construit un baldachin, sculptat în lemn de stejar.

Pentru munca şi contribuţie simţitoare în renovarea mănăstirii Sâmbata de Sus, la 6 august 1955, după moartea sa Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan a fost înmormântat pe teritoriul acestei sfintei mănăstiri[2].

Tot ca lucrare de înnoiere a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbe divine în aer deschis.

Următorul ctitor şi ziditor remarcabil al mănăstirii este Înalt Prea Sfinţitul Mitropolitul Antonie Plămădeală.

La 10 ianuarie 1982, episcop al Buzăului, originar din satul Stolniceni, judeţul Lăpuşna, Antonie Plămădeală a fost ales Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.

Sub omoforul arhipăstoresc al Mitropolitului Antonie se începe o nouă perioadă în istoriografia mănăstirii brâncovene, numită „rectitorirea Mănăstirii Sâmbata”[3].

„Nu mi-a şoptit nimeni gândul restaurării, spunea mitropolitul mai târziu. Poate Duhul Sfânt, sau duhul Voievodului martir. Ştiam că în 1985 se vor implini două sute de ani de la „opera” de ruinare a generalului Preiss”[4].

Antonie Plămădeală a rezidit din temelie incinta mănăstirii, lucrare începută în anul 1985. S-a făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictură din biserică. Incinta în stil brâncovenesc a fost ridicată din temelie. Ea are formă de patrulater şi este compusă din nouă corpuri masive de clădiri cu două nivele – unul spre nord şi altul spre sud. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinte în exterior şi în interior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă – muzeul, unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă, lemn şi obiecte de patrimoniu, colecţionate de Î.P.S. Antonie pe parcusul întregii vieţii sale. Toate aceste lucrări ne dovedesc că ierarhul basarabean, a avut ca scop să facă din acest locaş sfânt, locaş de linişte şi mântuire sufletească şi un centru de spiritualitate ortodoxa şi de cultura naţională.

Ca o recunoaştere a meritelor şi suferinţelor domnitorului martir, ctitorul Mănastirii Sâmbata de Sus, Constantin Brâncoveanu împreuna cu cei patru fii ai sai: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, au fost canonizaţi, în urmă hotărârii Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 21 iulie 1992, iar sărbătorirea lor înscrisa în calendarul ortodox sub denumirea de „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, pomenirea săvârşindu-se la 16 august.

Dupa 208 ani de la darâmarea ei în anul 1785, Mânastirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminica, 15 august 1993, la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, când s-a sfintit biserica nouă ce poarta hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mănăstire. Sfinţirea a fost savârsita de catre Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Roma, Patriarh Ecumenic, însoţit de un număr mare de mitropoliţi din Patriarhia Ecumenică, Prea Fericitul Parinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi de alti ierarhi, preoti şi diaconi, învitaţi în această zi, binecuvântată de Dumnezeu.

O astfel de slujbă arhierescă, care a avut în frunte pe patriarhul Constantinopolului, nu cunoaşte nici o mănăstirea românescă din anul 1517, când patriarhul ecumenic Teolipt a sfinţit mănăstirea Curtea de Argeş, ctitorită de domnitorul Neagoe Basarab.

În cuvântarea, rostită de Î.P.S. Antonie la sfinţirea mănăstirii Sâmbata de Sus in 15 august 1993 a menţionat următoarele: „... E o lucrare a Provedenţei divine. Am rezidit această Mănăstire în vremuri grele, fără aprobarea de a rezidi mănăstire, cu riscuri şi cu mare teamă. A fost o lucrare de curaj şi îndrăzneală... Mănăstirea Brâncoveanu revine stâlp, mărturie şi candelă aprinsă care să lumineze Ortodoxia din Transilvania în continuare, cu aceeaşi putere ca şi în vremea Brâncoveanului”[5].

„În noaptea de 29 august 2005, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, după o îndelungată şi grea suferinţă a adormit în Domnul”[6]. După toate serviciile de parastas, oficiat la Caterdala Mitropolitană din or. Sibiu, „cortegiul funerar a înconjurat biserica voievodală a mănăstirii „Brâncoveanu” şi s-a oprit în faţa criptei din incinta nouă a mănăstirii. După ce s-a rostit, în faţa mormântului rugăciunea de dezlegare şi s-a cântat „Veşnica pomenire”, sicriul a fost coborât în criptă, de-a dreapta mormântului simbolic al lui Constantin Brâncoveanu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist pecetluind apoi mormântul până la cea de a doua venire a Mântuitorului... Odată cu lăsarea serii liniştea s-a aşternut peste aşezământul brâncovenesc de la Sâmbata, învăluind şi proaspătul mormânt al celui de al treilea ctitor, care a venit să-şi doarmă somnul de veci alături de cei lalţi înaintaşi ai săi, în scaunul mitropolitan al Ardealului: mitropolitul Nicolae Bălan, mitropolitul Nicolae Colan[7] şi mitropolitul Nicolae Mladin[8]”[9].

Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictura pe sticlă. Se cuvine să arătăm că şcoala de zugravi, întemeiata de Constantin Brâncoveanu la Sâmbata de Sus, a împamântenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a ţării, iar apoi în pictură pe sticlă, al cărei leagăn de formare a fost Ţara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticlă în care se lucreaza într-o maniera nouă picturi tradiţionale pe sticlă şi creaţii noi, este cea mai împortantă şcoală de pictură din ţară, şcoală condusă de Arhidiaconul Calinic Morar. Muzeul Mănăstirii Brâncoveanu deţine astazi una din cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticlă, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naivă, în care predomină stilul brâncovenesc, lucrări de mare valoare istorică.

Pe latura vestică a incintei se află locurile de odihnă veşnică ale ultimilor mitropoliţi ai Transilvaniei. Să amintim şi cladirea „Academiei de la Sâmbata” ce se înalta acum lânga incinta mânastirii pentru a ne face o idee de ansamblu asupra Mănăstirii Brâncoveanu de la poalele Munţilor Făgăraş.
În prezent obstea Mănastirii Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus, judeţul Făgăraş este compusă din cei 40 de vieţuitori, sub conducerea parintelui stareţ Arhimandritului Ilarion Urs.

Pr. Dr. Maxim MELINTI
Manastirea Simbata de Sus. Vedere generala


Note:
[1] Comunicarea dată a fost prezentată la Conferinţa ştiinţifică „Mitropolitul Antonie Plămădeală – In memoriam”, organizată de Universitatea de Teologie Ortodoxă din Chişinău, 17 octombrie 2005, Chişinău.
[2] Păcurariu Mircea, Pr. Prof. Univ. Dr. Dicţionarul Teologilor Români. Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 2002, p. 37.
[3] Arhiepiscopul şi Mitropolitul Antonie Plămădeală. Scurtă schiţă biografică // Telegraful Român. An. 153 (2005), nr. 33-36, p. 8.
[4] Plămădeală Antonie. De la Filotei al Buzăului la Nicolae Bălcescu şi Andrei Şaguna. Sibiu, 1997, p. 114.
[5] Idem, p. 134-135.
[6] Abrudan Dumitru, Pr. Prof. Dr. Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, a trecut la cele veşnice // Telegraful Român. An. 153 (2005), nr. 33-36, p. 1.
[7] Mitropolit al Ardealului între anii 1957 – 1967, decedat la 15.04.1967.
[8] Mitropolit al Ardealului între anii 1967 – 1981, decedat la 01.01.1986.
[9] Abrudan Dumitru, Pr. Prof. Dr. Op.cit., p. 5.