DESPRE EDUCAȚIA MORAL-SPIRITUALĂ ÎN ȘCOLI - ACUM 100 DE ANI.

PĂRINTELE MISAIL CHIRIȚA: „PENTRU EDUCAȚIA ȘCOLARĂ”

Răsfoind într-o seară paginele revistei „Luminătorul” din epoca interbelică (1920), am dat de un articol, care mi-a părut interesant – „Pentru educația  școlară”. Cât de mare mi-a fost mirare, când am văzut că articolul este semnat de Preotul Misail Chiriță, cunoscut în acte istorice și ca Arhimandritul Macarie Chiriță, cel care în perioada anilor 1955 și 1956 a fost paroh al bisericii din s. Ghidighici. În perioada postbelică el este poate cel mai în vârstă preot care a activat la biserica din Ghidighici.

Cercetătorul și istoricul – părintele Ioan Lisnic ne oferă mai multă date din viața acestui slujitor:

Arhimandritul Macarie (Misail Chiriță) s-a născut la 1 ianuarie 1884 în familia lui Vladimir Chiriță, cântăreț la Bisericii “Sf. Nicolae” din Răspopeni, jud. Orhei. A fost botezat la 7 ianuarie în biserica din Răspopeni de către preotul Platon Seminel. În anul 1905 a absolvit Seminarul Teologic din Chișinău și la 21 noiembrie 1926 a fost hirotonit preot pe seama Bisericii „Nașterea Maicii Domnului” din Voronovița, jud. Hotin, apoi a fost transferat la Biserica „Sf. Arh Mihail” din Pitușca, jud. Orhei. Părintele a mai slujit la Biserica „Sf. Voievozi” din Sociteni, jud. Lăpușna, transferat în anul 1930 și la Biserica “Sf. Parascheva” din Slobozia-Dușca, jud. Orhei. La Sociteni, părintele Misail a fost transferat disciplinar, din cauza propagării „stilului vechi”, fiind un înverșunat stilist.

După instaurarea puterii sovietice în Basarabia, în septembrie 1940, preotul Misail Chiriță împreună cu câțiva preoți basarabeni s-au adresat Patriarhiei Moscovei cu o telegramă, prin care rugau să fie hirotonit în Catedrala din Chișinău un episcop de pe loc. La scurt timp Patriarhia îl numește chiriarh la Chișinău pe Episcopul Alexie Sergheev de Tula. Părintele Misail, cu numele de călugărie Macarie scrie o scrisoare cu un asemănător conținut la 2 aprilie 1956 pe numele lui Gheorghe Jukov, mareșal al URSS. Arhimandritul ruga ca Biserica din Moldova să fie ridicată la rangul de Mitropolie, cu un mitropolit în frunte, cunoscător al limbii poporului (Pasat 2010, 345-347).

În timpul războiului, părintele Misail Chiriță a fost membru al Misiunii Ortodoxe din Transnistria, activând în calitate de paroh în localitatea Neciainoe, jud. Oceacov. Potrivit mărturiilor sale din timpul interogatoriului, părintele Misail a slujit și la Biserica „Sf. Ilie” din Odesa. A îndeplinit și funcția de translator, traducând predici din română în rusă. În timpul aflării sale la Odesa a colaborat la Ziarul „Odesa” și la alte publicații.

La 25 mai 1944, părintele Misail Chiriță a fost arestat. Judecata a avut loc la 28-30 decembrie 1944, fiind condamnat de către Tribunalul Militar al Armatei NKVD din RSS Ucrainerană la 10 ani de detenție cu lipsire din drepturile civice pe o perioadă de 5 ani și confiscarea averii personale. După ispășirea termenului de detenție în lagărele de muncă forțată din Siberia, în 1954 se întoarce în RSSM. După întoarcerea din surghiun, părintele a slujit la biserica din s. Pitușca, jud. Orhei (azi r-nul Călărași).

La 28 iunie 1955 numit paroh la biserica din s. Ghidighici.

A fost tuns în monahism la Mănăstirea Hârbovăț, trecând la cele veșnice sub numele călugăresc arhimandritul Macarie, ultimii ani de viață petrecându-i într-o locuință din orășelul Călărași.

Astfel, am socotit de cuviință să fac cunoscut publicului larg conținutul articolului, dar mai ales viața și faptele autorului, pentru a ne aprofunda în trecutul neamului nostru, să apreciem meritele și jertfelnicie ale slujitorilor Bisericii Basarabene.

* * *

         Întrebarea creșterii și a educației copiilor în toate timpurile tulbură cele mai luminate minți a omenirii, iar desăvârșită și mai bună lămurire i-a a aflat în creștinătate, în răspunsul Mântuitorului ucenicilor Lui: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu” (Mt. 19,14). Iată baza pe care noi în capul unghiului în atât de importantă, dar pentru noi și răspunzătoare întrebare a educației tineretului.

         Noi preoții, care așteptăm tot folosul de la lucrarea noastră în viitor, trebuie să ne interesăm cu acest lucru, și, acolo, unde merge vorba de învățătura copiilor și a tineretului, vocea noastră trebuie să răsune puternic, pentru că întreaga educația a poporului e al nostru neclintit drept și sfânta datorie, pe care noi nici într-un fel nu vom da altora. Și dacă noi vrem să reușim în acest lucru, apoi îl vom începe din cei mai timpul etate, care este timpul pentru noi etatea școlară. Sigur că toate privințele noastre aici trebuie se atârne către școală.

         Dar în școală afacerile noastre nu stau prea bine. Până când ea a fost sub privirea bisericii și stăpân în școală a fost preotul, noi avem toată posibilitatea a conduce copii în mod dorit pentru noi, fiindcă având 6 lecții săptămânal în fiecare clasă, noi puteam să alcătuim în inimile și în minție lor a înțelegere creștinească a vieții, și în biserică, unde elevii luau parte la cântare și la citirem această înțelegere se forma definitiv, așa că ei se simțeau ca niște membri vii a bisericii; iar părinții întru aceasta aflau o deosebită mâgâiere duhovnicească, pentru că videau folosul de școală, auzind copiii săi citind și cântând la strană. Și asta a fost un leitmotiv, din care școlile noastre întotdeauna se umpleau de elevi, cât numai încăpeau pe bănci. Nu zice cineva că ei sileau cu învățătură pentru limba rusă, care le trebuia la serviciul ostășesc. Copiii nu aveau nevoie de acea limbă, dar școlile noastre pe jumătate se umpleau de ei, și chiar mulți din preoți au fost siliți să deschidă școală numai pentru un singur copil.

         Dar cu totul altceva vedem noi în timpul de față. Pare că sunt tot acei oameni – tot aceleași școli și deseori tot aceiași învățători, iar atârnarea către școală e altă.

         Însă diferența în timp e destul de mare ca să mai avem nevoie acum de bici. Demult lumea întreagă a înțeles că învățătura e lumină și neînvățătura e întuneric și mai deosebit războiul curent vederat a arătat poporului necesitatea învățământului.

         Însă, nebăgând seama la toate aceastea, școlile noastre sunt fără elevi, și învățătorii cu care statul se cheltuie, se necăjesc cu câte 2 sau 3 băieți. Care e cauza că așa s-a urât școala? În loc să fie mai îndrăgită, că toate obiectele se predau în limba maternă, bieții nu mai sunt siliți să poartă grijă de gospodăria școlii, că sunt servitori, banii de la elevi nu se mai cer, ca înainte, că învățătorii sunt foarte bine plătiți de stat.

         Poate motive din care este urâtă școala sunt mai multe, dar după a mea proastă înțelegere, cel mai important motiv e acela, că de la școală e îndepărtat preotul și cu el e îndepărtată și educația religios-morală a copiilor.

         Eu știu școli, unde și acum învățători sunt preoții sau soțiile lor, și acelea școli sunt plini de elevi și dau în tot anul câte 10 și mai mulți absolvenți. Iar la mine, unde în tot anul nu era mai mult decât 5 și 6 absolvenți, acum de 3 ani nu-i nici unu și nu-i nădejde să fie degrabă și în viitor, pentru că în anul curent a fost 1 sau 2 clase. Lămurit lucru că școala noastră zace în boală, și dacă nu va muri de tot, sănătoasă nu va fi, dacă în viitor va rămânea așa cum e în timpul de față.

         Căci ce dorește creștinul nostru, când aduce copilul său la școală, „să învețe a se ruga lui Dumnezeu, și să știe ceva a citi și a număra, ca să nu-l amăgească fiecare”. Pace că-i puțiin – totodată e și mult. El cere aceea ce e de trebuință plugarului.

         Și iată, când vede el odrasla sa cântând și cititnd la strană, la un loc cu preotul și dascălul dând slava lui Dumnezeu, atunci inima lui se umplea de bucurie, și el cu dragost își aducea copilul său la școala, adesea la 1 septembrie școala de acum era plinî de elevi, că dacă mai întârzia, apoi nu mai afla loc în ea.

         Dar acum învățătura se începe pe la noiembrie, și tot școala nu se mai umple.

         Încă nu-și dă bine seama creștinul, dar numai că instituția a simțit că nu e prea bine.

         Unii din învățători au izgonit din școală tot cea amintea de Dumnezeu. Tablouri cu imagini din Vechiul și Noul Testament de pe pereți le-au împrăștiat, rugăciunile de dimineața și înaintea lecțiilor nu se mai citesc, pe copii la biserica nu-i mai duce, și facă preotul îndrăznește câte odată de ai aduce aminte de datoria lor față de biserica, atunci le spune la băieți, „care doriți, mergeți la biserică!”. Adesea, când părinții serbează și petrec în biserica la rugăciune – învățătorul ține băieți la școală. De cântarea și citirea în biserica a elevilor nici nu mai pomeni: în școala el cântă cu băieți, dar tot cântece lumești și nici unu bisericesc. Preotului dacă îi dă drumu în școala, apoi numai odată sau 2 pe săptămâna, și atunci numai după ce se satură băeiți de cântări, de jocuri și de fel de fel de nimicuri, mai poftim părinte și le mai spune și de Dumnezeu. Însă, de să întâmpla că preotul să întârzie cu câtea minute, atunci învățătorul singur începe a povesti din istorii și cum povestește el să-l judece numai Unul Dumnezeu. În absența mea odată învățătorul a povestit elevilor cum Moise a primit Legea din Muntele Sinai. Iată spune învățătorul: „Moise bătrân-bătrân e cațără pe munte și cade pe jos, și iarăși se scoală și așa mai departe”. Singur el râde și numai că trebuie să râdă și elevii (mi-au spus despre asta elevii).

         Lămurit lucru că de la așa conducere noi mult nu puteam să așteptăm. Poporul poate încet-încet să deprindă cu așa educație, dar noi niciodată.

         Și aici datorită noastră păstorească puternic ne poruncește să ne sculăm cum și în azul tuturor tare să spunem: „Nu opriți pe copiii ca să vină la noi și pe noi ca să venim la dânșii”. Noi trebuie să avem în fiecare clasa 6 sau cel puțin 3 lecții săptămânal dacă sunt mai multe clase, și anume lecția I-a ca să putem începe ziua școlară cu rugăciunea și explicarea evangheliei zilei. Din preoți cucernici să avem un revizor școlar pentru religia, care să prezinte darea de seamă revizoratului arhiepiscopal din întreaga eparhie. În școala neapărat să se predea cântarea bisericească, și învățătorul să fie obligat să aducă băieți la biserică în toate zilele, când se serbează pe poporul local și elevii, sub conducerea învățătorului să cânte, și cum conducerea dascălului să citească. Toate acestea a noastre legale cereri noi le vom înainta colectiv, unde se cuvine, și dacă va fi cu putință vom cere și un congres eparhial pentru toți profesorii de religie, care va alcătui un program pentru toate școlile primare și care cred că mai plin și mai puternic va arăta toate dorințele noastre.

         Trebuie numai decât să ne organizăm până nu e târziu, că altfel noi nu vom putea conduce viața poporului, dar în viitor parohienii noștri, crescuți fără educație religioasă vor sta în opoziția Bisericii, pentru că scris este: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte.” (Lc. 11,23).

         Noi trebuie să înțelegem cu toate firbile spiritului nostru, că școala este forpost în lupta contra vrăjmașilor Bisericii noastre, și trebuie să fim orbi ca să nu vedem, că îndepărtându-ne pe noi de la școală, vrăjmașii noștri socialiști, masonii și alți pornesc o ofensivă contra Bisericii. Ei foarte bine au înțeles, unde este puterea noastră și cu încetu doresc să o ea de la noi.

         Dar nu vor dormita ca nu cumva venind vrăjmașul vă semăna pleava pe ogorul nostru. Să fim încredințați, că dacă vom cuprinde loc în inima copilului pe banca școlii, apoi el al nostru va fi până la moarte, și nici un val nu-l va răpi de la noi.

                                                        Preotul Misail Chirița

Sursa:

Chirița 1920: Кирица Мисаил, преотул, Пентру едукация школарэ, In: Luminătorul, Anul XIII, mai (Chișinău 1920), 30-35.

Candu/Moșin 2013: Candu Teodor, Moșin Octavian pr., Documente privitoare la istoria Bisericii din RSSM: registrul și listele clerului (1945-1955) (Chișinău, 2013).

Lisnic 2017: Lisnic Ioan, prot. Arhimandriții Macarie și Varlaam Chiriță în închisorile comuniste, In http://protioanlisnic.blogspot.com/2017/11/arhimandritii-macarie-si-varlaam.html

Pasat 2010: Пасат Валерий, Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. 1940-1991. Том 2 (Москва 2010).

Prot. dr. Maxim Melinti,

Biserica Ghidighici

VLAD DUMBRAVĂ: „TURNUL DEZROBIRII BASARABIEI DE LA GHIDIGHICI”

După eliberarea, la 16 iulie 1941, de către trupele româno-germane a capitalei Basarabiei, ținutul dintre Prut și Nistru căuta să-și vindece rănile pricinuite de regimul comunist. Distrugeri mari suferise mai ales Chișinăul, care fusese incendiat și dinamitat de trupele care fugeau spre răsărit. A fost incendiată catedrala orașului. Fumegând, cuprins de flăcări în plină zi, fără a fi bombardat, orașul răsună de explozii puternice. Bucățele ușoare de hârtie și cârpe arse pluteau în aer, ajungând până la Ghidighici (6 km), de unde priveam acest cataclism provocat de trupele sovietice. Din cei 150,000 locuitori ai orașului foarte mulți plecaseră peste Nistru, alții se adăpostiră prin satele din jur. În oraș rămăseseră cca 40-50 mii locuitori.

            Într-un an de zile Guvernământul Basarabiei a reușit să rezolve multe din problemele ținutului. În vara anului 1942 a vizitat aceste locuri scriitorul Al. Lascarov-Moldovanu, dorind să scrie o carte despre Basarabia dezrobită. Ieșind din Chișinău, împreună cu prefectul județului Lăpușna, și mergând pe șoseaua ce ducea spre gara Ghidighici, prefectul s-a oprit puțin, arătând vizitatorului locul unde în câteva luni uram să fie ridicat un mare monument din piatră, în cinstea eliberării Basarabiei de sub ocupația sovietică.

            Locul acesta pentru construcția era o colină din preajma gării Ghidighici, de unde, în zilele 15-16 iulie 1941, generalul Ion Antonescu, conducătorul statului, a condus luptele de eliberare a orașului Chișinău. „Va fi un monument măreț, de aproape 20 m înălțime, și va costa nespus de puțin” – a spus prefectul, adresându-se către scriitor. Această consemnare se conține în cartea „Cutreierând Basarabia dezrobită”, apărută la Editura „Dacia Traiana” din București în anul 1943. Alte date despre acest monument nu am putut găsi.

            Locul pentru construcția acestui complex arhitectonic a fost ales de Guvernământul Basarabiei, condus de generalul Constantin Voiculescu. Era în direcție NV față de Chișinău. Construcția monumentului a durat două luni de zile. Materie primă (piatră) era din abundență. Masivele dealurui din piatră era în apropiere, începând de la cheile Bâcului, de lângă gară și până la cheile mari spre Chișinău, la locul numit „în deal la chei”, urmând apoi șesul Bâcului spre Visterniceni-Chișinău.

            Piatră de construcție a fost adusă cu căruțele și de la carierele din Cricova. Au lucrat aici câteva sute de muncitori din satele învecinate: Strășeni, Petricani, Durlești, de la gara Ghidighici.

            Mai întâi s-a construit o platformă din piatră și beton, de formă pătrată, cu latura de cca 60 m, înaltă de cca 1,5 m, pe care s-au înălțat cele trei componente: Turnul, care era partea principală, Pisania, înăltă de câțiva metre, cu inscripții pe ea, Colonadele (propilee) – 24 de stâlpi de piatră.

            Turnul avea o formă pătrată cu latura de cca 10 m și înălțime de cca 30 m. Partea de sus era crenelată. Deasupra turnului era arborat steagul tricolor al României. Pe pereții laterali erau incrustate stemele județelor Moldovei lui Ștefan cel Mare. La intrare în turn, pe perete, era un basorelief în piatră, reprezentând o scenă din Columna lui Traian: împăratul roman înconjurat de generali din suita sa. Tot aici erau scrise cuvintele mareșalului Antonescu: „Ca și Columna lui Traian, suntem unde am fost și rămânem unde suntem”. Lângă ușa de intrare erau doi soldați care străjuiau. În interior se urca pe o scară helicoidată, ce avea 6 paliere pentru odihna celor care vizitau turnul. În jur era o pânză cu scene din istoria poporului român, ce urmau a fi dăinuite în piatră. Marii voeievozi ai neamului urmau să fie reprezentați în aceste fresce. Urma apoi o cameră de reculegere în memoria celor care au căzut în luptele pentru eliberarea Basarabiei. În partea de sus a turnului era o hartă în relief a României.

            De sus se deschidea o priveliște încântătoare asupra împrejurimilor în amonte de gara Ghidighici, pe valea Bâcului spre Strășeni și în aval spre șesul Bâcului și orașul Chișinău. Pe timp senin se vedeau bine atât satele din jur, cât și apele Nistrului. Tricolorul fâlfâia în bătaia vântului.

Pisania, înaltă de cca 10 m, ridicată, la mică distanță, în fața turnului, avea următorul conținut:

„S-a înălțat acest turn al dezrobirii Basarabiei sub domnia regelui Mihai I, conducător al statului fiind mareșarul Ion Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri fiind dl Mihai Antonescu și guvernator al Basarabiei general Constantin Voiculescu. Construit pe locul unde Ion Antonescu, în ziua de 15 iulie 1941, a urmărit și a condus operațiile pentru eliberarea orașului Chișinău. El era comandantul de căpetenie al armatelor româno-germane.

TURNUL DEZROBIRII – simbol al faptelor glorioase de arme ale armatelor române și germane și strajă neclintită a drepturilor noastre  pentru aceste pământuri – este predestinat să servească generațiilor viitoare ca loc de reculegere, înălțare morală și mândrie națională. Septembrie 1942”

În imediată vecinătate a turnului erau amplasate colonadele (propilee), 24 de stâlpi din piatră de cca 10-12 m înălțime, stând câte 12 față în față, legați sus cu o centură de beton, totul descoperit, iar printre stâlpi se putea trece. Pe aceste colonade erau înscrise unitățile militare care au participat la luptele pentru eliberarea Basarabiei. De la colonade spre turn ducea o cărare de plăci de marmură. În jurul platformei au fost plantate diferite specii de copaci, pomi, care dădeau o notă deosebită întregului ansamblu arhitectonic. Pe atunci, această construcție era unica în felul ei.

Inaugurarea turnului dezrobirii Basarabiei de la Ghidighici a avut loc la 1 noiembrie 1942. După-amiază, P.S. Efrem Enăchescu, locțiitor de mitropolit al Basarabiei, împreună cu un sobor de preoți din Chișinău, în prezența membrilor guvernului și a altor oficialități, a oficiat slujba religioasă. Erau prezenți regele Mihai, mama sa Elena, Mihai Antonescu. Au vorbit la această inaugurare P.S. Sa Efrem, guvernatorul Basarabiei Constantin Voiculescu și Mihai Antonescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Elevii claselor superioare au demonstrat pe câmpul sportiv exerciții de gimnastică. Pe străzi și-au făcut apariția călăreți în costume de epocă, întruchipând cavaleria lui Ștefan cel Mare. Actori de teatru interpretau scene din piese istorice. În fața publicului „s-a arătat” Ștefan cel Mare însoțit de doi aprozi: unul în dreapta, altul în stânga. În dimineața aceleiași zile a fost sfințită catedrala din Chișinău reparată după incendierea din 1941.

Seara, la sala Expres, s-a defășurat un bogat program artistic cu dansuri populare, muzică corală, recitări ș.a.

Preotul Paul Mihail, participant nemijlocit la acest eveniment, ne-a lăsat următoarea descriere:

La ora 2 p.m. am fost prezent pe locul unde s-a ridicat Turnul Dezrobirii, un bloc imens de piatră așezat într-o frumoasă priveliște naturală. Evocator și măreț! Am stat nu departe de oficialități. Am putut privi și admira pe Regele, am văzut toată desfășurarea programului și am rămas profund impresionat de patriotica și de omagiere cuvântare a prof. Mihai Antonescu, primul ministru al Țării. Ce vervă, ce expresie, și ce ținută oratorică! Momentul culminant, când apare Regele pe crenelurile turnului, mulțimea ovaționează, corul Basarabiei din 450 persoane sub conducerea prof. de la Școala de cântăreț Mihai Stegaru, intonează Imnul Regal, iar razele soarelui ce apune ca un nimb luminează figura Regelui. Printre stâlpii și coloanele de piatră, umbrele soarelui apus sărutau inscripțiile unităților și regimentelor de eroi care dezrobiseră Basarabia.

În general, noi, partcipanții la serbarea dezrobirii Basarabiei, tineri, elevi și chiar simpli trecători, am simțit o mare desfătare de rezonanță patriotică și afirmativă demonstrației românească, rămânând cu amintiri de neuitat.

Eram tineri, cu mare credință în drepturile poporului român pe aceste vechi ținuturi strămoșești, drepturi care se cereau atunci și se cer și astăzi a fi îndeplinite așa cum sunt argumentate prin toate documentele, prin viețuirea continuă de peste 2000 de ani a neamului românesc pe aceste meleaguri. Cetățile de pe Nistru, care ne-au apărat de-a lungul istoriei, sunt toate construite pe malul drept, și nu dincolo.

Așa cum la Carei este un monument impozant în memoria celor care au luptat în vestul țării pentru apărarea pământului strămoșesc, așa cum este, în centrul României, Mausoleul de la Măreșești, la fel a fost ridicat, în răsăritul țării, un mare complex monumental în memoria celor care s-au jertfit pentru noi, cei de azi, pentru neamul, credința și limba străbună. Imediat după 23 august 1944 acest măreț monument a fost distrus. În doi ani de existență el nu a putut fi cunoscut de opinia publică românească. Generațiile postbelice nu au auzit despre turnul dezrobirii și anu au văzut acest monument. Recent s-a aflat că schițele după care a fost construit monumentul de la Ghidighici s-au păstrat la Marcu Anghel, arhitect din București (acum decedat), întârziind să fie recuperate și, eventual, predate unor foruri militare sau instituții de cultură ce le pot studia, fima sau tipări.

Ar trebui să fim într-o mare unitate pentru a păstra cele ce ne-au lăsat strămoșii noștri. Să nu uităm niciodată sutele de mii de români căzuți pe câmpul de luptă pentru eliberarea Basarabiei. Să le îngrijim mormintele, care pentru unii nici nu sunt cunoscute. Pentru păstrarea memoriei celor căzut pentru integritatea Patriei și a Neamului nostru, trebuie să cunoaștem mai bine istoria propriului popor.

* * *

            La data de 29 septembrie 2016, în scuarul Catedralei Mitropolitane a fost inaugurat monumentul reconstruit în cinstea Celor Trei Martiri – Patrioți Basarabeni: Alexei Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea, militanți ai mișcării naționale de la începutul secolului XX. În cadrul evenimentului festiv, academicianul Mihai Cimpoi, prezent și el, a sugerat autorităților să nu se oprească aici, următorul monument care ar urma să fie restaurat Turnul Dezrobirii Basarabiei.

            Sper că va veni acea zi binecuvântată când Turnul Dezrobirii va fi instalat din nou pe dealul Ghidighiciului, iar faptele, meritele și curajul înaintașilor noștri va fi adus la cunoștință publicului larg pentru revitalizarea patriotismului național și aprecierea trectului istoric!

            Preotul Maxim Melinti

Sursa: Vlad Dumbravă, Turnul dezrobirii Basarabiei de la Ghidighici, Cugetul: Revistă de istorie și cultură. 1999, Nr. 4, P. 48-50.

VLAD DUMBRAVĂ – ORIGINAR DIN GHIDIGHICI ȘI PATRIOT AL NEAMULUI

Duminica, am primit în dar un număr vechi al ziarului „Alfa și Omega”, nr. 13 (83), 1-15 iulie 1998. Pe ultima pagină găsesc un articol, semnat de Ieremia Ursu „Un seminarist de altădată – Vlad Dumbravă”. Fugitiv trecând cu ochii peste text, înțeleg că este vorba despre persoana marcantă din trecutul Basarabiei, originar din Ghidighici, fiul dascălului Timotei Dumbravă. Fiind încântat de frumoasă descoperire am dorit să redau în întregime textul articolului, cu gândul, ca sătenii noștri din Ghidighici, mai ales generația tânără, că cunoască biografie acestui vrednic fiu al Basarabiei și personalitate marcantă a satului nostru.

În viitorul cel mai apropiat voi încerca să prezint publicului cât mai multă informație despre Vlad Dumbravă, care merită să fie cunoscut și apreciat la nivel local și național.

„În presa română – din București și din Chișinău – citim mărturisiri bine argumentate despre persoane, edificii și evenimente din istoria culturii în Basarabia, semnate de prof. Vlad Dumbravă

Distingem câteva teme: „Turnul dezrobirii Basarabiei de la Ghidighici”; „Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni”; „Prima școală secundară din Basarabia – Seminarul Teologic din Chișinău”; „Mitropolitul Gurie Grosu”; „Preotul-poet Alexei Mateevici și preotul-compozitor Alexandru Cristea – uniți prin Imnul „Limba noastră””; „Profesorii și elevii Seminarului Teologic”; „Gavriil Muzicescu” ș.a.

Vladimir Dumbravă e feciorul dascălului Timotei și al Paraschivei Dumbravă din parohia Ghidighici, jud. Lăpușna. S-a născut la 2 iulie 1923. Absolvind școală primară din sat, în 1934 a reușit la examenul de admitere și – Vladimir Dumbravă – e înscris elev în clasa I-a la Seminarul Teologic „Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni” din Chișinău, pe care l-a absolvit în 1943.

Tot în 1943 susține examenele de bacalaureat la Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Chișinău.

Între timp, în anul școlar 1940-1941 Vlad Dumbravă frecventează clasa a IX-a la școala medie nr. 12, care se afla în localul fostei școli normale de fete „Florica Nița”, pe strada Mihai Viteazu.

În timpul războiului mondial, mulți băștinași basarabeni, îndeosebi, intelectualitatea, în fruntea cu preoțimea scăpată nearestată de sovietici – au fost siliți să-și lase vatra strămoșească și să ia calea bejeniei în Țară.

Acest calvar l-a îndurat și familia dascălului din Ghidighici. Astfel Vlad Dumbravă a ajuns la Iași cu diploma de la Seminar și bacalaureat de la Liceul „B.P. Hașdeu”, înscriindu-se la Facultatea de Agronomie – Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași.

Facultatea de Agronomie era evacuată din Chișinău în Iași. Studiind la Universitatea, se înscrie și la Conservator, iar de sărbători cânta în corul mitropolitan din Iași.

Absolvind facultatea, ingenerul agronom Vlad Dumbravă și colegul său Valerian Florescu sunt repartizați, conform specialității, la Timișoara. Presiunea comunistă îl forțează să-și schimbe locul și profesia. Fuge în București.

Aciuat în București în 1951, își continuă studiile muzicale la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, absolvindu-l în 1956.

Vlad a iubit muzica din copilărie. A cântat în corul Seminarului, iar în vacanța dirija corul satului natal. Ajuns în București el e corist în Ansamblul de cântece și dansuri al Sfatului Popular din capitala Țării. În 1958 e numit profesor de muzică la liceu. Devenind pedagog, și-a depus inima prestigioasei activități până la pensionare – 1993. Succesul profesorului de muzică Vlad Dumbravă e argumentat și de decernarea premiului I la concursul corurilor școlare, pe scena Ateneului Român, în martie 1971. În București el este și corist al corului „Limba noastră” – formația foștilor seminariști din Chișinău.

Dumnezeu i-a trimis în cale pe „Cosânzeana” – Elena Moldoveanu, pentru mângâierea și sprijinul său pe totdeauna. E o soție vrednică și credincioasă, iubitoarea și iubită. Împreună au o fiică minunat de bună – pe Mihaela – inginer electronic.

Personalitatea lui Vlad Dumbravă se distinge prin calitățile caracterului său: sociabil, erudit, resemnat, binevoitor și bun organizator.

El este inițiatorul întrunirilor colegiale, care întăresc coeziunea seminariștilor de altădată. Împreună cu Victor Livezeanu, Valentin Zolotușca, Vlad Ureche, Nichifor Barbăneagră, Andrei Cireș și alți colegi au organizat întrunirea seminariștilor cu profesorii lor de la Seminarul Teologic din Chișinău la București în mai 1972. Festivitatea a fost binecuvântată de ÎPS Antonie Plămădeală – vicarul Patriarhiei Ortodoxe Române și rectorul Istitutului Teologic. Tot Vlad Dumbravă a organizat o întrunire jubiliară a absolvenților STC, care a avut loc la Seminarul „Radu Vodă” din București în septembrie 1993.

Vlad Dumbravă e membru Asociației cultural-istorice „Nicolae Iorga” din București. Cercetează minuțios istoria culturii din Basarabia și trimite prietenilor diferite cărți despre Basarabia.

Caută documente pentru o monografie despre istoria Seminarului din Chișinău.

Regăsește Sfântul Antimis de la biserica Seminarului la preotul Puiu Daniel de la Rusca Montana – Banat. Antimisul a fost evacuat de părintele spiritual Dumitru Luca în 1944 și acum – după 53 de ani – e reîntors Mitropoliei Basarabiei pentru Muzeul bisericesc.

Din informațiile și fotografiile găsite ale personalităților marcante basarabene a oferit și oferă neobositului enciclopedist Iurie Colesnic din Chișinău, care face cunoscută lumii întregi „Basarabia necunoscută”.

Seminaristul Vlad Dumbravă e vlăstarul viguros al Seminarului Teologic din Chișinău. A crescut pom bun și dă roade bune, necesare societății de azi și de mâine. El e feciorul fidel al Basarabiei. Activează energic în Asociația „Pro Basarabia și Bucovina”. În inimă și-n cuget nutrește dragostea de Neam. Cu orice prilej el sprijină moral și material școala și satul Ghidighici. Cu bucurie și mândrie oamenii din Ghidighici mulțumesc consăteanului lor din București, că nu-i uită și ține atât de mult la ei. Prin intermediul Asociației „Pro Basarabia și Bucovina”, filiala Oradea, președinte dr. Ion Groza, s-a adus ajutor școlii din Ghidighici – cu insistența lui Vlad Dumbravă.

Acum profesorul Vlad Dumbravă – seminaristul de altădată – își numără 75 de ani.

Îi mulțumim pentru tot ce-a făcut și face întru descoperirea valorilor social-culturale basarabene. Dumnezeu să-i dăruiască putere de muncă și să-l ajute să-și îndeplinească obligațiile, pe care și le-a impus.

Noi, toți cei care-l cunoaștem din tinerețe, coristului și profesorului de muzică Vlad Dumbravă îi cântăm astăzi în Do-major: Mulți ani trăiască! Mulți ani trăiască! Mulți ani trăiască!

Din numele colegilor seminariști, Ieremia Ursu, Chișinău”

La 20 septembrie 2010, prof. Vlad Dumbravă pleacă la cele veșnice.

Dumnezeu să-l odihnească pe vrednicul de pomenire Vlad Dumbravă, băștinaș al Ghidighiciului și fiul vrednic al Basarabiei! Pomenirea lui din neam în neam!

Prot. dr. MaximMelinti,
Paroh al Bisericii s. Ghidighici