„Nu doresc împreuna cu el în Rai!”

Mitropolitul Ilarion Alfeev despre dragostea față de aproapele  

Odată, în biserica, o doamnă în vârstă s-a apropiat de mine şi mi-a zis următoarele: „Părinte, nu-l mai pot suporta pe soţul meu! Aştept să mor cât mai curând, să nimeresc în rai, ca să nu-l mai văd niciodată”. Eu însă i-am răspuns: „Draga mea, pentru dvs. există o singură șansă de a nemeri în rai - să fiți împreună cu soţul. Fără soţ puteţi pretinde doar la un loc în iad”. La care ea mi-a spus: „Nu-mi doresc să fiu în rai împreuna cu el. Oriunde – numai cât mai departe de acest om!”

Deseori, oamenii cred că pot nimeri în rai, debarasându-se de cei apropiați, că ar putea fi alături de Dumnezeu şi în acelaşi timp să ignore existenţa oamenilor care îi înconjoară? Mulţi dintre semenii noștri privesc chiar şi Biserica ca pe un loc de refugiu, unde se pot ascunde, se pot izola de toată lumea, zidind din propriile probleme o cochilie misterioasă în care nu este loc pentru nimeni altul. Trebuie însă să înțelegem că diferența dintre Biserică și lume constă anume în faptul că în Biserică oamenii sunt aşezaţi unul lângă altul, şi faţă în faţă cu Dumnezeu, sunt deschişi, atenți şi receptivi față de problemele semenilor, pe când în afara Bisericii se  manifestă duşmănie, ură şi ignoranţă. Între rai și iad există aceiași diferență. În rai toţi sunt împreună-slujitori şi rugători, uniţi în dragoste către Dumnezeu și unul faţă de altul, pe când în iad omul trăieşte lipsa prezenţei lui Dumnezeu şi a oamenilor dragi, fiecare se descurcă şi se chinuiește izolat, în singurătate.

Cum să iubim pe aproapele nostru? În afara de aspectul exterior, omul trebuie să fie privit şi din interior, adică să vedem ce conţine sufletul acestuia. Trebuie să pătrundem în acea adâncime a sufletului unde se ascunde chipul lui Dumnezeu. De multe ori vedem în om doar partea cea exterioară, omul îngreuiat de păcate, chinuit de patimi şi mai rar ne amintim că omul poartă chip dumnezeiesc, chip care se ascunde dincolo de haina cea trupească. Anume acest chip, aflat în adâncul apropiaţilor noştri, trebuie să-l căutăm şi să i ne închinăm lui.

O greşeală tradiţională, care devine un temei pentru numeroase certuri dintre oameni, constă în aceea că noi nu-l acceptăm pe aproapele nostru aşa cum este el, ci dorim să-l schimbăm după placul nostru: „lui îi lipseşte ceva", „în anumite cazuri el putea fi mult mai bun". Astfel, creăm în mintea noastră un standard artificial şi pretindem ca oamenii să se conformeze normelor impuse de noi, iar atunci când cineva nu reuşeşte să facă faţă cerinţelor, noi trăim în conflict continuu între ceea ce trebuia persoana să fie şi ceea ce este în realitate.

Dacă am putea să vedem în fiecare om ceea ce i s-a dat de la Dumnezeu, iar nu ceea ce dorim noi să vedem în el, atunci raportul nostru cu societatea s-ar schimba radical. Să ne amintim că Dumnezeu iubeşte pe fiecare dintre noi aşa cum suntem. Bineînţeles, Dumnezeu aşteaptă întoarcerea păcătosului, corectarea şi revenirea acestuia cu faţă către El; Dumnezeu dorește ca fiecare om să fie mai bun decât este la moment; Dumnezeu tânjeşte de imperfecţiunea omenească, de păcatele oamenilor, de faptul că oamenii Îl uită pe Dumnezeu şi devin tot mai solitari. Dar toate acestea nu-L opresc pe Dumnezeu să-l iubească pe om chiar până la revenirea acestuia la pocăinţă și la o viaţa îmbunătăţită. Potrivit învăţăturii cuviosului Isaac Sirul, dragostea dumnezeiască nu se micşorează nici chiar atunci când nu este reciprocă. De exemplu, din pilda fiului risipitor aflăm că deşi fiul pleacă „într-o ţară depărtată”, tatăl continuă să-l iubească şi să-l aştepte acasă (Luca 15, 11-32).

Frecvent, membrii familiei trăiesc un conflict permanent, motivul fiind că unul dintre soţi simte insuficienţa dragostei. De pildă, soțului i se pare că soția nu-l iubeşte ca altădată. El începe să-și urască soţia, să nasc certuri. De fapt, dragostea încetează doar din cauza unor bănuieli, precum că soția nu ar răspunde soțului cu sentimente reciproce. Dar conflictul ar putea să apară şi pe fundalul dragostei excedente: când dragostea devine pasională, oarbă, egoistă, când unul dintre soți are față de partenerul său o atitudine ca față de un obiect, nu de o fiinţă vie. De aici se naşte gelozia, apar suspiciuni neîntemeiate, reproșuri neîndreptăţite. Familiile se destramă atât din lipsa sau puțina dragoste, cât și din exces de dragoste.

Întâlnim unii părinți care sunt nemulțumiți de copii lor, considerând că aceştia nu se ocupă cu ceea ce trebuie să se ocupe, nu ascultă de părinți, nu acordă părinţilor atenția și grija cuvenită. Bineînțeles, copiii trebuie să asculte de părinții lor și să-i susţină întru toate. La fel este știut că părinții poartă responsabilitate de copiii lor și în unele cazuri trebuie să intervină, să le ajute, în conformitate cu vârsta și experiența de viața să le indice copiilor imaturi ceea ce aceștia nu cunosc. Dar părinți nu trebuie să uite că copilul lor este identitate liberă și are dreptul să aleagă de sine stătător calea vieții, să-și stabilească interese personale și cercul de prieteni. Se întâmplă foarte des ca mamele să-și educe strict copiii, lipsindu-i de distracții, dirijând cercul de prieteni, interzicându-le de a se întâlni cu un prieten sau altul. Uneori, din considerente morale, părinții evla-vioși  interzic copiilor să vizioneze emisiuni televizate, să meargă la cinematograf, să se plimbe  prin cartier, oferind multiple explicații, arătând la ce poate pricinui aceste practici nu prea bune. Dar, totodată, părinții nu-i oferă copilului o altă alternativă, un loc prielnic unde copilul ar putea să-și umple vacuumul sufletesc cu ceva mai potrivit, ei se reduc doar la restricţii fără alte şanse sau perspective. Nicio restricție nu poate să devină temei pentru o viaţă duhovnicească. Până la un timp, adolescentul rabdă toate, iar într-o buna zi, când atinge vârsta majoratului, adolescentul dă jos jugul impus, iar împreună cu aceasta lasă și credința în Dumnezeu.

Uneori, creștinul care vieţuieşte într-o familie care împărtășește parțial viața duhovnicească, incomodează pe ceilalţi membri ai familiei, interzicându-le să se ocupe cu ceea ce, în viziunea lor, este disprețuitor și anticreștinesc. De exemplu, într-o familie este o mama foarte evlavioasă, un tată ateu și copii care, chiar dacă și merg la biserică împreună cu mama lor, totuși n-o susțin întru toate, mai ales când este vorba de distracții. Şi iată că se apropie Revelionul: soțul și copiii doresc sărbătoare, iar mama, socotind că această sărbătoare este „păgână”, interzice copiilor să se veselească, le servește bucate de post (pentru că Revelionul cade în Postul Naşterii Domnului). Poate ar fi mai potrivit ca, în acest caz, mama să jertfească din evlavia sa și să organizeze soțului și copiilor o mică sărbătoare, iar mai pe urmă să le ofere şi altă sărbătoare – Nașterea Mântuitorului. Apoi alte și alte sărbători, până când întreaga viață să se umple de sărbători, sărbători zilnice, pline de dragoste şi înţelegere.

Doar așa se mărturiseşte creştinismul, prin aceasta se descoperă dragoste într-o formă desăvârşită, adică să poţi uita de interese personale, să te jertfeşti şi să trăieşti pentru alții, oferindu-le zilnic mai multe bucurii.

Foarte des dragostea părinților faţă copii devine o subjugare totală, din mrejele căreia  copiii nu pot evada niciodată. Dragostea nu trebuie să devină un abuz pentru copii. I-mi amintesc de un caz tragic care s-a petrecut cu o fetița de treisprezece ani. Mama cerea de la ea sinceritate deplină, socotind că fiica ei are un comportament rezervat şi că nu are dreptul să aibă careva secrete. Odată fetița a primit o nota negativă la școală şi i-a fost frică să-i spună mamei sale. Mama a aflat totuși despre aceasta și a venit la școala să clarifice situația cu fata și cu învățătorii. Fata, chinuită de frica pedepsei, în clipa când mama ei intra în școală, a ieșit prin spate și, în văzul tuturor, s-a aruncat sub roțile automobilului. Înainte de moarte, fetița a mărturisit că n-a dorit să se sinucidă, doar că vroia să-i sustragă atenția mamei sale.

Nu întotdeauna și nu fiecare om este în stare să ofere reciprocitate, loialitate și sinceritate deplină. De aceea, nu se recomandă să insistăm şi să solicităm de la alţii ceea ce persoana nu poate oferi, chiar dacă este fiul sau fiica dumneavoastră, frate sau sora, soț sau soție, prieten sau prietenă. Lăsații pe cei apropiați să se descopere într-o formă individuală, după cum își doresc. Nu este bine „să te vâri în sufletul” oamenilor, pentru că sufletul este „sfânta sfintelor” și acolo putem intra doar dacă ni se permite de către purtătorul acelui suflet. Uneori stăm şi batem la ușa sufletului omenesc, așa cum bate Hristos, doar că trebuie să o facem cu multă îngăduinţă şi răbdare. Iar dacă ușa nu se va deschide, mai bine este să pleci.

Dragostea către aproapele trebuie să fie înțeleaptă. Ea trebuie să fie ca o jertfă, ca dragostea lui Hristos Care ne iubește pe noi pe toți, respectându-ne libertatea individuală. Dragostea trebuie să aducă bucurii celor din jur, dar nu un jug greu de purtat. Ea trebuie să fie absolută, dar totodată să nu caute ceva în schimb. Ea nu trebuie să se transforme în gelozie, să ducă la certuri și sfadă, să umilească sentimente apropiaților, nu trebuie să fie egoistă, și să nu să se stingă atunci când devine unilaterală. Apostolul Pavel spune: „Dragoste îndelung rabdă; dragoste este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mâniei, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragoste nu cade niciodată”. (I Corint. 13, 4-8).

Traducere de preot. Maxim Melinti