PĂRINTELE MISAIL CHIRIȚA: „PENTRU EDUCAȚIA ȘCOLARĂ”
Răsfoind într-o seară
paginele revistei „Luminătorul” din epoca interbelică (1920), am dat de un
articol, care mi-a părut interesant – „Pentru educația școlară”. Cât de mare mi-a fost mirare, când
am văzut că articolul este semnat de Preotul Misail Chiriță, cunoscut în acte
istorice și ca Arhimandritul Macarie Chiriță, cel care în perioada anilor 1955
și 1956 a fost paroh al bisericii din s. Ghidighici. În perioada postbelică el
este poate cel mai în vârstă preot care a activat la biserica din Ghidighici.
Cercetătorul și
istoricul – părintele Ioan Lisnic ne oferă mai multă date din viața acestui
slujitor:
Arhimandritul
Macarie (Misail Chiriță) s-a
născut la 1 ianuarie 1884 în familia lui Vladimir Chiriță, cântăreț la
Bisericii “Sf. Nicolae” din Răspopeni, jud. Orhei. A fost botezat la 7 ianuarie
în biserica din Răspopeni de către preotul Platon Seminel. În anul 1905 a
absolvit Seminarul Teologic din Chișinău și la 21 noiembrie 1926 a fost hirotonit
preot pe seama Bisericii „Nașterea Maicii Domnului” din Voronovița, jud. Hotin,
apoi a fost transferat la Biserica „Sf. Arh Mihail” din Pitușca, jud. Orhei.
Părintele a mai slujit la Biserica „Sf. Voievozi” din Sociteni, jud. Lăpușna,
transferat în anul 1930 și la Biserica “Sf. Parascheva” din
Slobozia-Dușca, jud. Orhei. La Sociteni, părintele Misail a fost transferat
disciplinar, din cauza propagării „stilului vechi”, fiind un înverșunat stilist.
După instaurarea puterii sovietice în Basarabia, în
septembrie 1940, preotul Misail Chiriță împreună cu câțiva preoți basarabeni
s-au adresat Patriarhiei Moscovei cu o telegramă, prin care rugau să fie
hirotonit în Catedrala din Chișinău un episcop de pe loc. La scurt timp
Patriarhia îl numește chiriarh la Chișinău pe Episcopul Alexie Sergheev de
Tula. Părintele Misail, cu numele de călugărie Macarie scrie o scrisoare cu un
asemănător conținut la 2 aprilie 1956 pe numele lui Gheorghe Jukov, mareșal al
URSS. Arhimandritul ruga ca Biserica din Moldova să fie ridicată la rangul de
Mitropolie, cu un mitropolit în frunte, cunoscător al limbii poporului (Pasat
2010, 345-347).
În timpul războiului, părintele Misail Chiriță a fost
membru al Misiunii Ortodoxe din Transnistria, activând în calitate de paroh în
localitatea Neciainoe, jud. Oceacov. Potrivit mărturiilor sale din timpul
interogatoriului, părintele Misail a slujit și la Biserica „Sf. Ilie” din
Odesa. A îndeplinit și funcția de translator, traducând predici din română în
rusă. În timpul aflării sale la Odesa a colaborat la Ziarul „Odesa” și la alte
publicații.
La 25 mai 1944, părintele Misail Chiriță a fost
arestat. Judecata a avut loc la 28-30 decembrie 1944, fiind condamnat de către
Tribunalul Militar al Armatei NKVD din RSS Ucrainerană la 10 ani de detenție cu
lipsire din drepturile civice pe o perioadă de 5 ani și confiscarea averii
personale. După ispășirea termenului de detenție în lagărele de muncă forțată
din Siberia, în 1954 se întoarce în RSSM. După întoarcerea din surghiun,
părintele a slujit la biserica din s. Pitușca, jud. Orhei (azi r-nul Călărași).
La 28 iunie 1955 numit
paroh la biserica din s. Ghidighici.
A fost tuns în monahism la Mănăstirea Hârbovăț,
trecând la cele veșnice sub numele călugăresc arhimandritul Macarie, ultimii
ani de viață petrecându-i într-o locuință din orășelul Călărași.
Astfel,
am socotit de cuviință să fac cunoscut publicului larg conținutul articolului,
dar mai ales viața și faptele autorului, pentru a ne aprofunda în trecutul
neamului nostru, să apreciem meritele și jertfelnicie ale slujitorilor
Bisericii Basarabene.
* * *
Întrebarea
creșterii și a educației copiilor în toate timpurile tulbură cele mai luminate
minți a omenirii, iar desăvârșită și mai bună lămurire i-a a aflat în creștinătate,
în răspunsul Mântuitorului ucenicilor Lui: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia
lui Dumnezeu” (Mt. 19,14). Iată baza
pe care noi în capul unghiului în atât de importantă, dar pentru noi și
răspunzătoare întrebare a educației tineretului.
Noi preoții,
care așteptăm tot folosul de la lucrarea noastră în viitor, trebuie să ne
interesăm cu acest lucru, și, acolo, unde merge vorba de învățătura copiilor și
a tineretului, vocea noastră trebuie să răsune puternic, pentru că întreaga
educația a poporului e al nostru neclintit drept și sfânta datorie, pe care noi
nici într-un fel nu vom da altora. Și dacă noi vrem să reușim în acest lucru,
apoi îl vom începe din cei mai timpul etate, care este timpul pentru noi etatea
școlară. Sigur că toate privințele noastre aici trebuie se atârne către școală.
Dar în
școală afacerile noastre nu stau prea bine. Până când ea a fost sub privirea
bisericii și stăpân în școală a fost preotul, noi avem toată posibilitatea a
conduce copii în mod dorit pentru noi, fiindcă având 6 lecții săptămânal în
fiecare clasă, noi puteam să alcătuim în inimile și în minție lor a înțelegere
creștinească a vieții, și în biserică, unde elevii luau parte la cântare și la
citirem această înțelegere se forma definitiv, așa că ei se simțeau ca niște
membri vii a bisericii; iar părinții întru aceasta aflau o deosebită mâgâiere
duhovnicească, pentru că videau folosul de școală, auzind copiii săi citind și
cântând la strană. Și asta a fost un leitmotiv, din care școlile noastre
întotdeauna se umpleau de elevi, cât numai încăpeau pe bănci. Nu zice cineva că
ei sileau cu învățătură pentru limba rusă, care le trebuia la serviciul
ostășesc. Copiii nu aveau nevoie de acea limbă, dar școlile noastre pe jumătate
se umpleau de ei, și chiar mulți din preoți au fost siliți să deschidă școală
numai pentru un singur copil.
Dar cu
totul altceva vedem noi în timpul de față. Pare că sunt tot acei oameni – tot aceleași
școli și deseori tot aceiași învățători, iar atârnarea către școală e altă.
Însă diferența
în timp e destul de mare ca să mai avem nevoie acum de bici. Demult lumea
întreagă a înțeles că învățătura e lumină și neînvățătura e întuneric și mai
deosebit războiul curent vederat a arătat poporului necesitatea învățământului.
Însă,
nebăgând seama la toate aceastea, școlile noastre sunt fără elevi, și
învățătorii cu care statul se cheltuie, se necăjesc cu câte 2 sau 3 băieți. Care
e cauza că așa s-a urât școala? În loc să fie mai îndrăgită, că toate obiectele
se predau în limba maternă, bieții nu mai sunt siliți să poartă grijă de
gospodăria școlii, că sunt servitori, banii de la elevi nu se mai cer, ca
înainte, că învățătorii sunt foarte bine plătiți de stat.
Poate motive
din care este urâtă școala sunt mai multe, dar după a mea proastă înțelegere,
cel mai important motiv e acela, că de la școală e îndepărtat preotul și cu el
e îndepărtată și educația religios-morală a copiilor.
Eu știu
școli, unde și acum învățători sunt preoții sau soțiile lor, și acelea școli
sunt plini de elevi și dau în tot anul câte 10 și mai mulți absolvenți. Iar la
mine, unde în tot anul nu era mai mult decât 5 și 6 absolvenți, acum de 3 ani
nu-i nici unu și nu-i nădejde să fie degrabă și în viitor, pentru că în anul
curent a fost 1 sau 2 clase. Lămurit lucru că școala noastră zace în boală, și
dacă nu va muri de tot, sănătoasă nu va fi, dacă în viitor va rămânea așa cum e
în timpul de față.
Căci ce
dorește creștinul nostru, când aduce copilul său la școală, „să învețe a se
ruga lui Dumnezeu, și să știe ceva a citi și a număra, ca să nu-l amăgească
fiecare”. Pace că-i puțiin – totodată e și mult. El cere aceea ce e de
trebuință plugarului.
Și iată,
când vede el odrasla sa cântând și cititnd la strană, la un loc cu preotul și
dascălul dând slava lui Dumnezeu, atunci inima lui se umplea de bucurie, și el
cu dragost își aducea copilul său la școala, adesea la 1 septembrie școala de
acum era plinî de elevi, că dacă mai întârzia, apoi nu mai afla loc în ea.
Dar acum
învățătura se începe pe la noiembrie, și tot școala nu se mai umple.
Încă
nu-și dă bine seama creștinul, dar numai că instituția a simțit că nu e prea
bine.
Unii din
învățători au izgonit din școală tot cea amintea de Dumnezeu. Tablouri cu
imagini din Vechiul și Noul Testament de pe pereți le-au împrăștiat,
rugăciunile de dimineața și înaintea lecțiilor nu se mai citesc, pe copii la
biserica nu-i mai duce, și facă preotul îndrăznește câte odată de ai aduce
aminte de datoria lor față de biserica, atunci le spune la băieți, „care
doriți, mergeți la biserică!”. Adesea, când părinții serbează și petrec în
biserica la rugăciune – învățătorul ține băieți la școală. De cântarea și
citirea în biserica a elevilor nici nu mai pomeni: în școala el cântă cu
băieți, dar tot cântece lumești și nici unu bisericesc. Preotului dacă îi dă
drumu în școala, apoi numai odată sau 2 pe săptămâna, și atunci numai după ce
se satură băeiți de cântări, de jocuri și de fel de fel de nimicuri, mai poftim
părinte și le mai spune și de Dumnezeu. Însă, de să întâmpla că preotul să
întârzie cu câtea minute, atunci învățătorul singur începe a povesti din
istorii și cum povestește el să-l judece numai Unul Dumnezeu. În absența mea
odată învățătorul a povestit elevilor cum Moise a primit Legea din Muntele
Sinai. Iată spune învățătorul: „Moise bătrân-bătrân e cațără pe munte și cade
pe jos, și iarăși se scoală și așa mai departe”. Singur el râde și numai că
trebuie să râdă și elevii (mi-au spus despre asta elevii).
Lămurit
lucru că de la așa conducere noi mult nu puteam să așteptăm. Poporul poate
încet-încet să deprindă cu așa educație, dar noi niciodată.
Și aici
datorită noastră păstorească puternic ne poruncește să ne sculăm cum și în azul
tuturor tare să spunem: „Nu opriți pe copiii ca să vină la noi și pe noi ca să
venim la dânșii”. Noi trebuie să avem în fiecare clasa 6 sau cel puțin 3 lecții
săptămânal dacă sunt mai multe clase, și anume lecția I-a ca să putem începe
ziua școlară cu rugăciunea și explicarea evangheliei zilei. Din preoți
cucernici să avem un revizor școlar pentru religia, care să prezinte darea de
seamă revizoratului arhiepiscopal din întreaga eparhie. În școala neapărat să
se predea cântarea bisericească, și învățătorul să fie obligat să aducă băieți
la biserică în toate zilele, când se serbează pe poporul local și elevii, sub
conducerea învățătorului să cânte, și cum conducerea dascălului să citească. Toate
acestea a noastre legale cereri noi le vom înainta colectiv, unde se cuvine, și
dacă va fi cu putință vom cere și un congres eparhial pentru toți profesorii de
religie, care va alcătui un program pentru toate școlile primare și care cred
că mai plin și mai puternic va arăta toate dorințele noastre.
Trebuie numai
decât să ne organizăm până nu e târziu, că altfel noi nu vom putea conduce
viața poporului, dar în viitor parohienii noștri, crescuți fără educație
religioasă vor sta în opoziția Bisericii, pentru că scris este: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce
nu adună cu Mine risipeşte.”
(Lc. 11,23).
Noi trebuie
să înțelegem cu toate firbile spiritului nostru, că școala este forpost în
lupta contra vrăjmașilor Bisericii noastre, și trebuie să fim orbi ca să nu
vedem, că îndepărtându-ne pe noi de la școală, vrăjmașii noștri socialiști,
masonii și alți pornesc o ofensivă contra Bisericii. Ei foarte bine au înțeles,
unde este puterea noastră și cu încetu doresc să o ea de la noi.
Dar nu
vor dormita ca nu cumva venind vrăjmașul vă semăna pleava pe ogorul nostru. Să fim
încredințați, că dacă vom cuprinde loc în inima copilului pe banca școlii, apoi
el al nostru va fi până la moarte, și nici un val nu-l va răpi de la noi.
Preotul
Misail Chirița
Sursa:
Chirița 1920: Кирица Мисаил, преотул, Пентру едукация школарэ, In:
Luminătorul, Anul XIII, mai (Chișinău 1920), 30-35.
Candu/Moșin 2013: Candu Teodor, Moșin Octavian pr., Documente
privitoare la istoria Bisericii din RSSM: registrul și listele clerului (1945-1955)
(Chișinău, 2013).
Lisnic 2017: Lisnic Ioan, prot. Arhimandriții Macarie și Varlaam
Chiriță în închisorile comuniste, In http://protioanlisnic.blogspot.com/2017/11/arhimandritii-macarie-si-varlaam.html
Pasat 2010: Пасат Валерий, Православие в
Молдавии: власть, церковь, верующие. 1940-1991. Том 2 (Москва 2010).
Prot.
dr. Maxim Melinti,
Biserica
Ghidighici
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu