DESPRE OM ABANDONAT

 

Trăia odată un bărbat

Bărbat şi-n om adevărat

Cu griji şi gânduri omeneşti

Şi slăbiciunile lumeşti.

 

Dar într-o zi a constatat,

Că Domnul l-a abandonat.

Ca pe un Iov plin de dureri.

Lăsând bolnav, fără averi.

 

Şi-aşa mult timp, prea necăjit,

Fără puteri, mereu oftând,

El către Domnul suspina

Şi-n lacrimi cererea rostea:

 

De ce în clipa de ispită,

De ce în clipa de necaz,

Nu-mi eşti alături, Preamărite?

N-ai dat din ceruri un răgaz?

 

Cum, după cele petrecute

Să cred în existenţa Ta.

Ori nici iubirea Părintească

Nici ea nu poate ajuta?

 

Şi dacă totuşi eşti alături

De ce în braţe nu mă porţi

Căci mă țin dea Tale sfaturi,

De-ceea cheamă-mă din morți?

 

Şi s-auzit din cer un vuiet

Un zgomot tare şi măreţ,

Şi întru-n car de foc se urcă

Bărbatul nostru îndrăzneţ.

 

„Spuneai că ai rămas tu singur,

Dar vreau din start să-ţi lămuresc,

Ca Dumnezeu să te asigur

Că pururi pentru voi trudesc.

 

Din zi în noapte, fără tihnă

Vă port în braţe părinteşti

Şi pentru că nu am odihnă

Ca paznic Eu vă ocrotesc.

 

Dar ca să fii tu încrezut

Hai tu cu mine la plimbare 

Să vezi pe maluri unei mări

Frumoase urme de picioare”.

 

Şi tot în chip miraculos

Cei doi pe mare se aflară

Şi aruncând privire în jos

Văd patru urme de la picioare.

 

„Vezi sunt ai tăi

Şi sunt ai mei

Hai deci să mergem după ei.

Şi mai departe o să vezi,

Că nu minţeam, şi o să crezi”.

 

Şi tot aşa mergând încet,

Vre-o două ore, se opriră

Ei întru-n loc, unde uimit

Bărbatul zice cu mâhnire:

 

„Stai Doamne sfinte, iată, vezi

Că-au dispărut ai tăi picioare

Doar ale mele sunt aici

Şi totuşi ai plecat, matale?!”

 

Şi indignat şi supărat

Pleca el capul său cu jale,

Iar Dumnezeu îl mângâia

A mângâiat pe biata oaie:

 

„Ascultă, fratele meu scump

Și ia aminte ce îți spun

Nu eu aici am dispărut

Dar tu bărbate ai căzut.

 

Aici prea tare te-ai lovit

De griji și multe provocări

De atunci în brațele îmi ești.

Și tot te pot pe-aceleași drumuri.

 

Şi te-am laut la mine-n braţe

Şi mai departe te-am purtat,

Să ştii că viaţa ta îmi pasă,

Şi pentru tine am luptat”.

 

Atunci a înţeles bărbatul

Aceasta taina luminoasă

Prin care Domnul Împăratul

Din lumea asta mincinoasă

Cu mare preţ pe noi ne scoate,

Purtând în braţe părinteşti

Sfinţind cu dar dumnezeiesc.

 

Din rătăcire El ne scoate,

Ne moaie inima uscată,

          Ca ochii cei duhovniceşti

Să vadă cele îngerești.

 

Să poate fiecare om

Să crească-n fapte ca un pom

Și în gradina cea din Rai

Să revenim la veșnic Plai.

Preotul Maxim Melinti