Persoane interesate

27.07.2011

Activitatea zugravului Stomatello Kotronas în mănăstirea Râșca




 ACTIVITATEA ZUGRAVULUI STOMATELLO KOTRONAS ÎN MĂNĂSTIREA RÂŞCA

ISTORICUL MĂNĂSTIRII RÂŞCA
            La marginea sud-vestică a raionului Fălticeni, într-o pitorească poziţie, sub muntele Pleşu, pe malul drept al pârăului Râşca, de la care îşi are numele, se află vechea ctitorie voievodală, Mănăstirea Râşca.

Deşi nu prea mare şi arătoasă, Mănăstirea Râşca are un trecut important, firul existenţei ei mergând departe în istoria Moldovei până la primul domnitor din dinastia de Bogdan.

După numele ctitorului, timp de două secole ar fi purtat numele de Mănăstirea Bogdăneşti.

Între anii 1450-1510 a avut însă mult de suferit din cauza prădăciunilor. Astfel în vara anului 1510 Mănăstirea Bogdăneşti este prădată şi distrusă până în temelii, iar călugării împrăştiaţi de invazia tătarilor conduşi de fiul hanuluiBeti Ghireai Sultan. O mică parte din călugări care au reuşi să scape de mână tiranilor, adunând sfărmăturile, s-au gândit să rezidească locaşul sfânt. Dar neavând însă posibilităţile materiale pentru reconstrucţia mănăstirii, în anul 1511 adresează un apel de ajutor către domnitorul Bogdan Vodă cel Orb, fiul lui Ştefan cel Mare. Domnitorul la rândul său, dă o poruncă şi bani pentru reclădire, condiţionând însă mutarea ei mai spre munte pe apa Râşcăi, cu respectarea drepturilor şi titlurilor ce poseda. În plus întăreşte proprietăţile cu noi hrisoave, dând totodată mănăstirii şi moşia sa Bogdăneşti.

Zidirea bisericii se începe la 6 iunie 1512, cu binecuvântarea mitropolitului Sucevei Teoctist II Nemţeanul. Biserica se construieşte mică, cu un turn deasupra, în stilul bisericilor moldoveneşti din perioada respectivă. Ograda e împrejmuită la început cu gard, apoi cu zid. Se clădesc pe urmă chilii de piatră şi alte edificii necesare.

Dorinţa voievodului era de a face din Mănăstirea Bogdăneşti, o mănăstire pe numele său, după modelul celor pe care le avea bunicul său la Bistriţa şi tatăl său la Putna. Gândul său însă nu l-a putut realiza deplin din motivul domniei sale atât de scurte şi războaielor în care a fost angajat. În afară de această, a avut de terminat unele ctitorii ale părintelui său, rămase după moartea sa nefinisate.

După moarte lui Bogdan în anul 1518, sub domnia lui Ştefăniţă Vodă, Mitropolitul Teoctist închină noua ctitorie mănăstirii Meamţ, din care motiv s-a iscat între el şi bogdăneni o stare destul de încordată, terminată până la urmă printr-o împăcare, călugării mănăstirii neândrăznind mai mult să se răscoale împotriva ierarhului.

Fiind mutată pe valea Râşcăi, mănăstirea poartă în continuare numele de Bogdăneşti, până la rezidirea ei de către Petru Rareş în anul 1542, când ea figurează sub numele de Mănăsitrea Râşca.

Ctitoria lui Bogdan Vodă cel Orb ţine timp de 30 de ani, până când în anul 1538 cu perioada bătăliilor între sultanul turc Soliman Magnificul şi Petru Rareş mănăstirea a fost din nou suferită. Reintalându-se din nou în 1541, Petru Rareş, dup îndemnul mitropolitului Grigorie Roşca, dă poruncă şi bani episcopului cronicar Macarie al Romanului, pentru temelia unei noi biserici pe locul ctitoriei lui Bogdan al III-lea. Construcţia bisericii este finisată în anul 1542 şi sfinţită în acelaş an în ziua de 1 mai, având acelaş patron spiritual pe Sfântul Ierarh Nicolae. Serbarea hramului se schimbă însă de la 6 decembrie la 9 mai, când se proslăveste mutarea moştelor Sfântului Nicolae din or. Mira (Asia Mică, azi teritoriul Turciei) în or. Bari (Italia).

Ctitoria lui Rareşi şi Macarie e mai mare şi mai impunătoare decât cea veche. Biserica făcută în acelaş stil cu cea de la Probota, însă puţin mai mică. Pereţi solizi de zid, fără contraforţi, un turn la mijloc, două rânduri de ocniţe pe sub streaşină, ferestre lungi şi strâmte. Potrivit dorinţei mitropolitului Grigorie Roşca, Râşca e declarată metoc închinat mănăstirii Probota, rămânând astfel până la anul 1677, când mitropolitul Dosoftei închină Probota Ierusalimului.

În anul 1574 Mănăstirea Râşca suferă din nou pustiire.

După înfrângerea lui Ioan Vodă cel Cumplit la Roşcani la 11 iulie 1574 de către turci uniţi cu tătari, prin trădarea lui Ieremia Golia, urgia păgânilor cuprinde întreaga Moldova. De cumplita pustiire abătută asupra ţării, nu scapă nici Mănăstirea Râşca, iarăşi jefuită şi distrusă.

Până în anul 1611 mănăstirea a stat în ruină. În acest an marele vornic al ţării de jos Costea Bucioc, cu reşedinţa la Bârlad, trecând pe la Mănăstirea Râşca şi găsind-o în stare mizerabilă, şi-a pus în gând să o refacă cu proprii cheltuieli, în numele său, al soţiei sale Candachia şi a fiicei sale Tudosca, prima soţie a lui Vasile Lupu. Rezidirea bisericii Mănăstirii Râşca a fost încheiată în anul 1618. pe peretele bisericii de miazăzi, în dreapta uşii de întrare astăzi astupată, se afla următoarea inscripţie:
           
„Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sf. Duh, s-au început această biserică şi cu stăruinţă s-a zidit în numele sf. Ierarh şi făcătorul de minuni Nicolae.
Cu zidirea şi cu ordinul Domnului Costea Bucioc, mare vornic al ţării de jos şi cu principesa lui Candachia, şi s-au început a se zidi în zilele bine credinciosului Domn Io Constantin Mogilă-Voevod la anul 7119 iunie 7 zile şi cu voia lui Dumnezeu s-a săvârşit în zilele bine credinciosului Domnitor Io Radul Mihnea-Voevod, la anul 7126 luna septembrie 30. pentru aceasta rog să iertaţi toate”.

Biserica construită de Costea Bucioc era mică, scurtă, strâmtă şi întunicoasă, cu un turn deasupra li un mic pridvor. Ferestrele înguste şi lungi, două uşi de intrare, una dinspre miazăzi, cealaltă dinspre nord.

Nu trec nici 15 ani de la sfinţire ctitoriei lui Bucioc, la 4 mai 1633, este prădată împreună cu Mănăstirea Neamţ de nişte tâlhari  ungureni.

În 1671 este din nou pustiită şi jefuită de tatari. Prădăciunea tătărească se repetă în anul 1674 de către unităţile tătărăşti aduse în ţară de domnitorul Dumitraşco-Vodă Cantacuzino, pentru ai sprijini domnia.

Mai suferă jefuiri în următorii ani – 1686, 1691, 1697. După jaful în anul 1716 Râşca rămâne pustie timp de 12 ani.

Ultima mare urgie a venit asupra mănăstirii în anul 1821, când, după cum scrie egumenul ei Isaia, paharnicului Constantin, mănăstirea a fost prădată de 40 turci, rămânând numai zidurile, iar călugării şi trăitorii ei au fost legaţi şi bătuţi.

Refacerea ctitoriei din urma acestei distrugeri o săvârşeşte între anii 1823-1827 egumenul mănăstirii, arhimandritul Isaia Râşcanu. Acesta fiind un bun gospodar, dar a făcut câteva „greşeli”, schimbând forma bisericii prin demolarea unui perete şi adăugirea unui pridvor, astupând vechea pictură cu altă inferioară, distrugând vechi morminte spre aduna osemintele la gramadă. Acoperă biserica, înnoind turnul cel vechi şi făcând încă alte două. Astupă uşile de la intrare ale pridvorului vechi făcând una singura spre vest. Lărgeşte ferestrele, punând gratii. In interior zugrpveşte biserica peste tot, acoperind vechea pictură, probabil a lui Bucioc, afară de pridvorul nou pe care-l vopseşte. In interior, pe peretelenordic al bisericii, în dreptul vechiului pridvor pune să se zugrăvească tabloul ctitorilor dinaintea lui Bucioc: Petru Rareş cu familia şi Episcopul Romanului Macarie. In exterior pe întreg peretele de miazăzi al vechii biserici, zugrăveşte „Judecată de Apoi”, iar tot în aceeaşi parte, pe peretele noului pridvor, în nişte ocniţe mari este zugrpvit însuşi Isaia. Clopotniţa o repară şi acoperă. Aici depozitează toate cărţile vechi, tipărituri şi manuscrise.

În 1830 zideşte un rând de chilii de zid în rând cu clopotniţa. Strică trapeză veche şi construieşte altă nouă.

Biserica, în felul cum a fost reparată, înnoită şi adăugită de Isaia, a dăinuit până în decembrie 1921, când un mare incendiu, provocat dintr-o condamnabilă neglijenţă, a distrus arhondaricul, acoperişul bisericii şi celelalte chilii cu întreaga gospodărie. În această tristă împrejurare s-a pierdutcea mai parte a cărţilor, manuscriselor şi documentelor mănăstirii, depozitate în podul bisericii.

Reparaţiile în urma acestui incendiu au început în anul 1923 şi s-au terminat în anul 1931.Biserica a fost reacoperită, dar s-a renunţat la turnul de lemn de la mijloc, făcut de Isaia. S-au refăcut numai o parte din chilii. In această stare se află mănăstirea şi astăzi.

La Râşca a fost înmormântată Doamna Anastasia mama lui Alexandru Lăpuşneanu, pe piatra funerără are următorea inscripţie:

„Bine credinciosul şi de Hristos iubitorul Io Alexandru Voevod, Domn al ţării Moldovei, a înfrumuseţat acest mormânt al maicii sale Doamnei Anastasia, care a trecut la veşnicile lăcaşuri şi a fost îngropată aici la anul 7066 indictoin 10 crugul lunii 7 luna mai 2”.

La chiliile zidite de Petru Rareş, refăcute şi adăugate de Isaia, arse în 1921, există următoarea însemnare:

„La anul 1540 s-a zidit biserica Râşca în a doua domnie a lui Petru Rareş-Voevod şi opt odăi. La 1766 Calistru Ene igumenul mănăstirii a adaos patru odăi, iară la 1839 în zilele prea sfinţitului Chirio Chir Veniamin Costachi, Isaia arhimandrit, igumenul mănăstiri, a înoit odăile lui Petru Rareş Voevod şi a lui Calistru Ene şi a făcut deasupra lor 12 odăi şi două trapeze cu beciul lor dedesubt, sub un acoperemânt, cu osârdia şi toată cheltuiala sa, gătindu-se la 1840 iulie 20”.

            O altă inscriăţie tot de la Isaia se află pe chiliile de la clopotniţa:

„Iată întru slava Sfintei Troiţe s-au făcut aceste 12 chilii din întreg pământu cu temelie de piatră şi păreţii de cărămidă şi cu pivniţă boltită dedesubt. In zilele preaosfinţitului mitropolit Veniamin Costachi, cu drepţi banii mei, de mine smeritul Isaia arhimandrit întru lauda ierarhului Nicolae patronul meu, că slujind eu sfintei mitropolii 26 de ani în slujba dichiei, m-am tras a fi sluga a sa şi igumen acestei mănăstiri spre veşnica mea pomenire, am făcut acestea la anul 1830”.

La această mănăstire a fost surghiunit Mihail Kogălniceanu, în anul 1844 de către voievodul Mihail Sturza pentru unele idei politice ale sale înaintate. Într-o cameră din zidul clopotniţei a stat sub pază timp de şase luni, de la 14 octombrie 1844 până la 14 aprilie 1845. Aici Kogălniceanu a scris cartea „Fragmente scoase din cronicile Moldovei şi Valahiei”. O informaţie mai bogată despre exilarea lui Mihail Kogălniceanu în mănăstirea Râşca ne-a lăsat Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu în studiul său „Mihail Kogălniceanu la Râşca în 1844”.[1]

În timpul primului război mondial, după cum se arată şi în inscripţia de marmură de pe peretele bisericii, din anul 1931, călugării în măsură să o facă au fost pe câmpul de luptă ca infirmieri pentru îngrijirea bolnavilor, iar ceilalţi mai bătrâni au mers în spitalul militar ce funcţiona în chiliile acestei mănăstiri:

„Spre Ştiinţă
Mănăstirea Râşca – la început numită Bogdpneşti – a fost înfinţată în 1359 de Bogdan Vodă, venit din Maramureş ca întemeitor al principatului Moldovei. Distrusă fiind de Tătari prin foc, a fost refăcută în 1511, de Bogdan Vodă, fiul lui Ştefan cel Mare.
Dar şi aceasta, pustiită fiind de Turci, s-a zidit din temelie în 1540 acuala mănăstire, dincolo de răul Râşca, pe un dâmb, de Petru Rareş Voevodul Moldovei, dândui-se numele mănăstirea Râşca.

Ştiut să fie, că mănăstirea Râşca, poziţia ei, retrasă fiind, i s-a dat şi desinaţie a fi închisoare pentru călugări vagaboni şi în deosebi pentru boeri răzvrătiţi împotriva Domnitorului. Din ordinul Voevodului Mihail Sturza, a fost închis aici, în 1844 pe 6 luni, în celula din zidul clopotniţei care se vede şi azi Mihail Kogălniceanu, marele om de stat, oentru ideile sale politice prea înaintate.

În 1921, un groaznic foc a ars acoperişul bisericii, casa de oaspeţi şi chiliile cu întreaga gospădărie, aşa că mănăstirea era ameninţată cu pustiire. Din îndemnul şi stăruinţa Î.P.S. Mitropolit Pimen al Moldovei, a fost refăcută prin munca şi osârdia călugărilor, ajutaţi de popor şi autorităţi...

În vremea marelui război pentru întregirea neamului 1916-1919, călugării din această mănăstirea au mers ca infirmieri pe câmpul de luptă pentru îngrijea răniţilor, iar chiliile mănăstirii au servit ca spital militar, îngrijit de călugări bătrâni, pentru ca toţi, în acele vremuri grele pentru ţară ca buni români să-şi facă datoria. 1931”.[2]

Această inscriţiune a fost alcătuită şi săparea din îndemnul Mitropolitului Pimen al Moldovei „ca loc potrivit, slujind ca ghid pnetru vizitatori în sunoaşterea sumară a istoricului acestei mănăstiri”.[3] 

Râşca de la întemeiarea sa a fost mănăstirea de călugări până în anul 1950, când decretul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei dispune transformarea ei în mănăstirea de călugăriţe.

Zugrăvirea mănăstirii Râşca – datarea şi autorul
            Din cercetători români care au studiat în special pictura Mănăstirii Râşca aminitim pe Prof. Sorin Ulea şi Pr. Constantin Bobulescu.

Biserica mănăstirii Râşca, cum am menţionat mai sus a fost construită de Petru Rareş în 1542, adică la un an după revenirea sa în scaunul de domnitor al Moldovei. S-a considerat până acum că şi ansamblul de pictură interioară şi exterioară al acestui monument au fost zugrăvite în timpul acestui voievod.

Dar s-a constatat faptul că zugrăvirea bisericii a fost efectuată la 5-6 ani după moartea lui Petru Rareş.

Cu prilejul transformărilor săvârşite în prima jumătate a veacului al XIX-lea, călugării mănăstirii au suprimat, pentru a câştiga mai mult spaţiu, zidul despărţitor dintre naosul şi pronaosul bisericii. O dată cu acest zid a dispărut şi tabloul votiv, care figura după tradiţia moldovenească a veacului XV-XVI, pe peretele de vest al naosului, în dreapta uşii de intrare. Din respect pentru amintirea ctitorilor, reînnoitorii mănăstirii au zugrăvit însă, după cum se ştie, pe peretele de nord al încăperii ce serveşte de pronaos, o copie a tabloului votiv pe care-l sacrificase.[4]

Aici vedem sub protecţia Sfântului Ierarh Nicolae care prezintă lui Hristos pe Petru Rareş, fiul său Ştefan, soţia sa Elena şi copiii mai mici – Ruxanda şi Constantin. Ceea ce atrage de la prima vedere atenţia în copia tabloului este pe de o parte, lipsa lui Iliaş, fiul mai mare al lui Rareş şi al Elenei, iar pe de altă parte, modul în care este reprezentat Ştefan. În timp ce fratele său mai mi, Constantin poartă pe cap o simplă bonetă, Ştefan, de aceeaşi înălţime cu tatăl său, poartă ca şi el, peste bonetă, coroana voievodală. Toate aceste demonstrază clar că zugrăvirea bisericii a avut loc nu sub domnia a doua a lui Petru Rareş (1541-1546), când fiul său Ştefan avea doar 10-14 ani, ci după turcierea lui Iliaş, adică atunci când Ştefan, tânăr de vreo 19 ani, ajunsese domnitorul Moldovei (1551-1552).

Datarea exactă a ansamblului de pictură de la Râşca prezintă o impotanţă deosebită pentru înţelegerea direcţiei în care a evolua conţinutul de idei al picturii exterioare moldoveneşti în anii care au urmat epocii a lui Petru Rareş. Dacă în această epocă pictura exterioară, creată din iniţiativa domniei, constitui, prin tematica ei, un instrument de activizare a maselor în luptă pentru independenţă, la Râşca, dimpotrivă, apare pentru prima dată şi în forme foarte clare, tendinţa spre evazionismul mistic, dovedind că odată cu declinul politic al Moldovei pictura exterioară începuse să între sub influenţa monahismului.[5]  

Într-un mic articol semnat de preotul Constantin Bobulescu aflăm, că în altarul mănăstirii Râşca, în partea stângă, cineva cu o lumânare aprinsă în mână, tărându-se pe brânci, într-o gaură făcută în zid, în forma unui cotlon, poate citi următoarea inscripţie făcută după o rugăciune, tot în greceşte:

ΔΕΗΣΙΣ ΤΟΥ ΔΟΥΛΟΥ ΤΟΥ Θ[ΕΟΥ] ΣΤΑΜΑΤΕΛΟΥ ΚΟΣΤΟΝΑ ΖΟΓΡΑΦΟΥ ΕΚ ΖΑΚΙΘΟΥ ΜΙΣ ...     ΜΙΝΙ ΙΟΥΛΙΟΥ = „Rugăciunea robului lui Dumnezeu Stamatelo Costona, zugravu din Zachintu... 7100 (1592) luna iuliu”.[6]

C. Bobulescu ştia din cronica lui Ureche că biserica mănăstirii Râşca fusese ctitorită de Petru Rareş în 1542. Nu putea aduce precizări, dar considera de la sine înţeles că zugrpvirea bisericii nu putuse întârzia mult după construcţia ei. Cum să-şi explice el atunci inscripţia zugravului din 1592? A ajuns la concluzia că biserica trebuie „să fi suferit vreo stricăciune prin foc, din cauza vreunei încălcări de duşmani, de pe urma căreia s-a ivit nevoia unei restaurări, pe care ne-o indică această inscripţie”.[7] Cu alte cuvinte, Stamatelos[8] ar fi fost un meşter care spre finele secolului al XVI-lea ar fi dres ici-colo, cu penelul său, un ansamblu de pictură mult mai vechi, avariat de un incendiu. Concluzia lui C. Bobulescu a fost adoptată după un număr de ani – în 1928 – şi de G. Balş[9], şi chestiunea a rămas „clasată”.

În continuare voi da citirii informaţiilor despre Stamatelos în studiul Prof. Sorin Ulea „Autorul ansamblului de pictură de la Râşca”, unde relatează procesul de cercetare picturilor de la Mănăstirea Râşca: „Când, după trei decenii, în 1958, am trecut noi înşine la cercetarea picturilor de la Râşca, unul dintre primele lucruri pe care le-am căutat a fost inscripţia lui Stamatelos. Am urat întocmai „itinerarul” indicat de C. Bobulescu, ne-am târât şi noi pe brânci cu o lanternă aprinsă în mână, dar –nam găsit „în partea stângă” a altarului – ba nici chiar în dreapta – nici cel mai mic „cotlon” săpat în zidărie şi, evident, nici o inscripţie. Să fi astupat careva, de la Bobulescu încoace, „gaura făcută în zid”, socotind-o urâtă şi dorind să redea pereţilor altarului aspectul lor iniţial? Nu se vedeau semne. Stratul de pictură se continua de-a lungul zidurilor unitar şi fără nici o cârpeală. Am stăruit. Am mai căutat o dată, deşi era limpede că nu aveam ce găsi. Am acceptat până la urmă realitatea şi am abandonat invesigaţiile, rămânând însă foarte descumpănit, căci lucrul ne părea cu atât mai extraordinar cu cât o explicaţie de ordon spranatural nu avem în vedere”.[10]

Tot în acest studiu, Ulea se dă cu întrebare: „Nu va fi fost oare Stamatelos adevăratul autor al frescelor de la Râşca, şi nu un simplu restaurator din 1592? Misterioasa inscriţie pe care o evitasem timp de nouă ani trebuia găsită. Ne-am adus aminte că în altarul bisericii căutasem cândrva o „gaură făcută în zid” stricto sensu, adică un fel de bortă săpată în zidărieulterior construirii şi zugravirii bisericii. Nişele proscomidiei şi diaconiconului nu ne venise în nici un chip în minte să le considerăm „găuri făcute în zid”. Mai întâi fiindcă erau de dimensiuni respectabile şi de forme finite. Apoi fiind că nu ne imaginasem vreodată, că dacă ar fi avut totuşi în vedere o asemenea nişp, preotul Bobulescu ar fi putut – tocmai fiindcă era preot – să nu o localizeze exact, arătând că ea se află înuna din cele două clasice încăperi laterale ale altarului, încăperi cu nume precis stabilite în terminologia eclesiastică cea mai uzuală: proscomidia şi diaconiconul ... am căutat minuţios, am scos toate ciuveele care se aflau în ampla nişă de est a încăperii, ne-am întins pe brânci şi, pe fundul nişei, sub o grea lespede de piatră aşezatăîntre ziduri în chip de masă, am găsit înscripţia.

Cu litere mari de-o şchioapă, inscripţia e compusă din două texte. Primul, scris deasupra, e „rugăciunea” despre care pomeneşte Bobulescu, fără a-i fi comunicat însă transcrierea şi traducerea:

Ο ΑΡΤΟΣ ΗΜΙ Κ, ΚΟΣΜΟΥ ΦΑΓΘΕΡΧΕΤΕ, ΦΟΤΙΖΕΤΕ Κ, ΤΡΕΦΕΤΕ ΜΕ (Eu sunt pâinea oamenilor; veniţi, mâncaţi şi luminaţi-vă).

...Cel de-al doilea text, scris dedesubt, e cel publicat de Bobulescu. Îl transcriem în grafia autorului, fără îndreptări şi completări:

ΔΕΗΣΙΣ ΤΟΥ ΔΟΥΛΟΥ ΤΟΥ Θ[ΕΟΥ] ΣΤΑΜΑΤΕΛΟΥ ΚΟΤΡΟΝΑ ΖΟΓΡΑΦΟΥ ΕΚ ΖΑΚΙΘΟΥΝΙΣ ...     ΜΙΝΙ ΥΟΥΛ = „Rugăciunea robului lui Dumnezeu StamateloS Kotronas din insula Zachinthos. 62 (54), luna iulie.

După cum se poate remarca din transcrierea noastră, C. Bobulescu a confundat litera   cu    , adică pe 60 cu 7000, iar litera   cu   , adică pe 2 cu 100. cu aceasta a făcut, în citirea datei, o eroare de aproape o jumătate de secol. Căci este evident că cifra care, ştearsă de vreme, lipseşte din furntea celorlalte două (lipsă de care Bobulescu nu şi-a mai dat seama) este tocmai   , adică 7000. Stamatelos Kotronas (şi nu Costona, cum citise predecesorul nostru) şi-a zugrăvit aşadar inscripţia nu în iulie 7100 (1592), ci în iulie 7062, adică 1554! El a fost deci nu un modest restaurator din 1592, ci autorul principal al ansamblului de pictură de la Râşca.

Dar dacă data la care a terminat Stamatelos zugrăvirea bisericii este iulie 1554, cum rămâne atunci cu datarea stabilită de noi acum câţiva ani pe baza tabloului votiv: 1551 – 1552?”.[11]

Deci pictarea bisericii Mănăstirii Râşca a fost ctitorită de Ştefan Rareş, cea ce dovedeşte prezenţa tânărului domnitor în tabloul notiv în calitate de ctitor. Dar din inscripţia lăsată de Stamatelos rezultă că lucrările s-au lungit până în iulie 1554.

Întrucât Ştefan Rareş s-a urcat pe tronla 11 iunie – dacă nu chiar 11 iulie – 1551, şi întrucât e greu de crezut că abia ajuns domn s-a apucat de ctitoria mănăstirii, considerând anul 1552 – anul începutului de zugrăvire. Dar din motive necunoscute nouă lurcrările nu par a fi început la timp, cum ar fi fost normal, adică de prin primăvară, aşa încât la 30 septembrie, câd a fost omorât Ştefan Rareş de boierii trădători, ele vor fi departe de a fi terminate. Episcopul Romanului Macarie, la a cărui iniţiativă construise Petru Rareş biserica din Râşca în 1542, şi la a cărui iniţiativă începuse Ştefan Rareş să o zugrăvească în 1552 – s-a văzut pus, probabil, în imposibilitate materială de a relua lucrările în primăvara şi vara anului următor: 1553. Lipsa de bani a putut fi un motiv. Altul – lipsa de concurs, atât material cât şi moral, din partea noului domn, Alexandru Lăpuşneanu, cu care a aproape sigur că episcopul s-a aflat, cel puţin la început, în relaţii bune. Căci Macarie fusese marele protejat al lui Ştefan Rareş, pe care-l laudă foarte sincer în cronica sa şi care, la rândul său, vedea în Macarie un fel de duhovnic, sfetnic său intim. Dimpotrivă, Lăpuşneanu ţinea să exprime părerifoarte negative despre înaintaşul său la tron, drept carea şi pus pe cronicarul domniei sale, Eftimie, să-l încondeieze pe Ştefan Rareş ca pe un faţarnic ce şi-ar fi dat până la urmă în chip odios arama pe faţă, meritându-se din plin sfârşitu-i tragic. În asemenea situaţie, anul 1553 a însemnat pentru Macarie un an mort în ce priveşte lucrările de zugrăvire a Mănăstirii Râşca. Perseverând însă şi ajungând până la urmă la o soluţie, episcopul a putut porunci reluarea lucrărilor în priăvara anului 1554. în două-trei luni Stamatelos şi-a teminat opera, consemnând solemn momentul în inscripţia din nişa diaconiconului.

În final adăugăm că pictura bisericii Mănăstirii Râşca are un viu colorit, dar lucrarea lui Kotrons suferă un important neajuns. Ele nu iau în consideraţie formele planimetrice a arhitecturii locaşului de la Râşca. Nefiind obişnuit cu formele tradiţionale ale arhitecturii medievale moldoveneşti. Stamatelos Kotronas a coms câteva „gafe” în repartizarea temelor porgramului iconografic. Astfel, imaginea „Scara lui Ioan Climaxul”, care presupune constituirea compozoţiei după principiul diagonalei scării, a fost repartizarea pe peretele exterior al absidei laterale sudice a bisericii. Curbura absidei, de care a făcut abstracţie Stamatelos, contrazice într-o manieră flagrantă ritmul ascensional al mişcării diagonale, specifice tipicului iconografic al acestei compoziţii.


Pr. Dr. Maxim MELINTI
 
 
Note:
 
[1] În revista Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, an. XLIV, nr. 3-4, 1968, p. 174-184 (semnat arhim. Nestor Vornicescu).
[2] Mitropolia Moldovei, an. VII, nr. 9, 1931, p. 246.
[3] Ibidem.
[4] Ulea Sorin, Datarea ansamblului de pictură de la Râşca // Studii şi cercetări de Istoria Artei, an. X, nr. 2, 196, p. 434.
[5] Ulea Sorin, op. cit., p. 437.
[6] Bobulescu Constantin, pr., Poate fi vorba de o nouă pictură a M-rii Râşca în sec. al XVI-lea? // Buletinul comisiunii monumentelor istorice, an. VIII, fasc. 31, iulie-septembrie 1915, p. 190.
[7] Ibidem.
[8] Profesorul Sorin Ulea explică că, genetivul ΣΤΑΜΑΤΕΛΟΥ nu constituie caracteristica numelui zugravului ci ţine de nominativul ΔΕΗΣΙΣ = rugăciune (Rugăciunea robului lui Dumnezeu cutare ...), este evident că numele acestui zugrav trebuie adus la forma sa normală, nominativală: Stamatelos, în Autorul ansamblului de pictiăr de la Râşca // Studii şi cercetări de istoria artei, Seria Artă Plastică, T. 15, nr. 2, 1968, p. 321. 
[9] Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, Bucureşti, 1928.
[10] Ulea Sorin, op. cit., p. 168.
[11] Ulea Sorin, op. cit., p. 168-169.

Un comentariu :