Cuviosul Antipa - dascăl al liniştii şi neîncetatei rugăciuni

Cuviosul Părintele nostru Antipa de la Calapodeşti (atestat în proloage ca „Antipa Athonitul”, „Antipa de la Valaam” şi „Antipa Românul”) – „sfânt care a slujit lui Dumnezeu în mai multe ţări”[1], „dascăl al liniştii şi neîncetatei rugăciuni”[2].

Acest fiu al plaiului moldovenesc, numit din botez Alexandru, s-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, comuna Dealu Morii, judeţul Bacău (România), dintr-o familie de clerici, care erau „creştini dreptcredincioşi şi foarte evlavioşi”[3].

Viaţa Cuviosului a fost povestită de el însuşi egumenului Pimen de la mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din regiunea Valaam, aflat la nordul Rusiei [4].

Avem puţină informaţie despre părinţii sfântului. Cunoaştem doar, că tatăl său – Gheorghe Constantin Luchian a fost diacon în satul Calapodeşti, iar mama sa Ecaterina Mănase spre sfârşitul vieţii a întrat în obştea monahală a unei mănăstiri de maicii, cu numele de Elisabeta a murit în schimă [5].

Din mic s-a manifestat ca un copil cu frică de Dumnezeu şi sârguinţă, arătând interes faţă de învăţământul şcolar şi de citirea literaturii duhovniceşti. De vreme tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să înveţe meşteşugul legării de cărţi într-un atelier, pentru a contribui şi el la întreţinerea familiei. La vârsta de 20 de ani, „fără de veste a fost cuprins de o negrăită şi minunată lumină, care i-a umplut inima de o nespusă bucurie”. Astfel, simţind chemarea către slujire lui Dumnezeu, a lăsat atelierul şi pleacă să-şi aline sufletul într-o sihăstrie moldovenească, îndreptând paşii săi spre Marea Lavra moldovenească Neamţ. Dar stareţul de aici nu l-a primit în obştea sa monahală. A mers atunci spre o mănăstire din Ţara Românească, se pare la Căldăruşani, ctitoria marelui voievod Matei Basarab, în care erau încă vii tradiţiile paisiene, moştenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, stareţul Gheorghe. „Marele stareţ punea accent în obştea sa pe participarea regulată la slujbele bisericii şi pe ascultarea desăvârşită, cu dragoste şi neîncetată rugăciune”[6].

Aici fratele Alexandru s-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învăţătură ale părinţilor duhovnici, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, aşa cum se cuvine celor dornici de viaţă călugărească. Fără îndoială că va fi stăruit şi în citirea cărţilor folositoare de suflet, lucru pe care nu-l făcuse în copilărie.

Stareţul de aici l-a tuns în monahism, dându-i numele de Alipie. După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii din părinţii mai în vârstă care trăiseră în acea „grădină a Maicii Domnului”. S-a aşezat la Schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulţi călugări de neam român, fiind cunoscut de toţi pentru asprimea vieţii călugăreşti care se ducea acolo. În acest schit s-a întărit sufleteşte, prin ascultările la care a fost rânduit, ca şi prin sfaturile pe care le primea cu dragoste şi smerenie de la părinţii cu învăţătură şi viaţă îmbunătăţită.

Timp de patru ani de zile a trăit în Mănăstirea athonită Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnii moldoveni, precum şi de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). Acolo a primit şi „schima cea mare”, care cere post aspru, rugăciune şi slujire neîntreruptă, devenind „schimonahul Antipa”. Se pare că tot în aceasta perioada a fost hirotonit întru ierodiacon şi ieromonah. A trăit apoi într-o chilie, pe care a refăcut-o.

În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o vieţuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova. Tocmai atunci, doi îmbunătăţiţi monahi moldoveni care trăiau la Athos, Nifon şi Nectarie, au început să zidească Schitului românesc Prodromu, care va fi terminat şi sfinţit în anul 1863. Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării lucrărilor de zidire. A stat la un metoc din Iaşi (Bucium) al unei mănăstiri din Sfântul Munte. Numele său ajunge să fie cunoscut şi aici, încât era căutat de mulţi credincioşi, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire cu adevărat creştină.

Se îndreaptă apoi spre Rusia, având acelaş scop – strângerea ajutoarelor pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev,  pentru a se închina moaştelor Cuvioşilor părinţi din Lavra Pecerska, după care a pornit spre Moscova, şi în cele din urmă spre Sankt-Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliţii din aceste două oraşe, stareţi de mănăstiri şi credincioşi.

Chiar din primul an al sosirii sale în Rusia, a vizitat mănăstirea „Schimbarea la Faţă ”, Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a aşezat pentru totdeauna la mănăstirea Valaam, şi anume într-o chilie de la schitul cu hramul „Tuturor Sfinţilor”. Aici şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştei care îl înfiase. De altfel, în această mănăstire erau cunoscute tradiţiile paisiene, căci unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareţ de la Neamţ. Datorită vieţii sale alese a ajuns să fie cunoscut în părţile de nord ale Rusiei, încât era căutat de mulţi călugări şi credincioşi, pentru slujbe şi cuvânt de învăţătură. S-au format, sub îndrumarea lui, mai mulţi ucenici care l-au urmat în cele duhovniceşti.

Trecând mai multe trepte ale slujirii monahale şi a vieţi anahoretice, s-a învrednicit de marele dar călugăresc, devenind „văzător cu duhul”[7]. Căci cunoştea gîndurile cele ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mîntuirii. Era de ase-menea şi un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atît în Carelia cît şi în Rusia de nord, încît mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile.

După 17 ani de o îndelungată viaţă petrecută în nevoinţe călugăreşti, ieroschimonahul Antipa îşi va da viaţa în mâinile Domnului, în ziua de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 de ani, şi va fi înmormântat în gropniţa de obşte a mânăstirii pe teritoriul schitului „Tuturor Sfinţilor” alături de paraclisul în cinstea Patimilor Mântuitorului, departe de patria sa, dar mereu cu gândul la ea.

În anii 60 a sec. XX mormântul stareţului a fost exhumat de către băştinaşii localităţii, cu scopul de a găsi obiecte de preţ. Dar dezamăgiţi, au săpat înapoi pământul, iar piarta funerară au lăsat-o ferită într-o parte. Pământul cu timpul s-a aşezat, cea ce a permis afla locul îngropării sale, atunci când au fost aflate moaştele cuviosului la 14 mai 1991, în urma slujbei Panahidei, oficiat de stareţul mănăstirii Valaam, egumenul Andronic (Trubaciov)[8]. De la moaştele aflate vine un biros bineplăcut. La slujba de preveghere de pe data 28 iulie 1991, în ziua pomenirii Sf. Întocmai cu Apostolii Marelui Kneaz Vladimir, moaştele Cuviosului Antipa au fost aduse în biserica „Sf. App. Pertru şi Pavel”, iar în data de 24 septembrie 1991, în ziua cinstirii Cuvioşilor Serghie şi Gherman de Valaam – în biserica „Cuvioşilor Serghie şi Gherman de Valaam”, unde se păstrează până în present [9].

Cuviosul Antipa rămâne singurul călugăr moldovean care s-a nevoit în acest vestit centru a tradiţiei isihaste din nordul Rusiei.

Pentru că era cunoscut şi cinstit de toţi pentru vrednicia sa, unul din ucenicii săi, ieromonahul Pimen, i-a scris viaţa care s-a tipărit în anul 1883 la Sankt-Petersburg, în ruseşte, сu titlul „Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы” (Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa). Cartea s-a răspândit foarte rapid, încât în 1893 a văzut lumină a doua ediţie, tot la Petersburg. Faima lui de „sfânt” s-a menţinut atât în Rusia, cât şi la Muntele Athos, fie prin aceia care l-au cunoscut în timpul vieţii, fie prin cartea pomenită aici. Astfel că în anul 1906, deci la 24 de ani de la mutarea Cuviosului Antipa către Domnul, călugări aghioriţi de la mănăstirea rusească „Sf. M. Mc. Panteleimon”[10], din Sfântul Munte Athos, l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10, care s-a tipărit atunci în limba slavovească. Era deci vorba de o trecere în rândul sfinţilor fără un act oficial de canonizare din partea Bisericii, ci doar prin înscrierea numelui său în Minei. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, l-a introdus în calendarul noastre în ziua chemării sale la Domnul, adică la 10 ianuarie, şi de a-l cinsti ca pe un „vas ales” al lui Hristos şi a-i cere să se roage pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Printr-un decret emis la data de 19.07.2000 de către Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusiei, Cuviosul Antipa a fost inclus în catalogul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse, data pomenirii fiind 10/22 ianuarie. Tot odată s-a binecuvântat zugrăvirea chipului acestui sfânt, luând ca exemplu cele existente în mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din Valaam şi celui folosit în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

„Moaştele se vor acasă”, spun sfinţi părinţi. Aflate mai multe zeci de ani la mănăstirea Valaam din nordul Rusiei, moaştele Cuviosului Antipa s-au cerut acasă [11].

Părticele de moaște ale cuviosului Antipa la mănăstirea Suruceni

Despre aducerea moaştelor Cuviosului Antipa în Moldova, ne relatează stareţa mănăstirii „Sf. M. Mc. Gheorghe” din s. Suruceni, r-nul Ialoveni, egumenia Epistimia (Goncearenco): „Parte din moaştele Cuviosului Antipa [12] au fost depuse în anul 2000 la mănăstirea de maici „Sf. Gheorghe” de la Suruceni, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi a întregii Moldove. Graţie efortului protoiereului mitrofor Veaceslav Şpac şi a unor credincioşi evlavioşi, moaştele au fost aduse de la mănăstirea Valaam din Rusia. A fost un eveniment deosebit pentru creştinii noştri, o zi binecuvântată de Dumnezeu, când „sfântul a venit acasă”. La aeroportul din Chişinău au ieşit să preia moaştele un sobor de preoţi în frunte cu Înalt Prea Sfinţia Sa Vladimir şi mulţime de credincioşi.” [13].

Pr. Dr. Maxim MELINTI

Note:

1. Griza Ana. La moaştele Cuviosului Antipa // Altarul Credinţei. Nr. 1/2005, p. 3.
2. Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie. Ediţia a II-a. Ed. Episcopiei Romanului, 2001, p. 192.
3. Ibidem, p. 177.
4. Пимен, иером. Иеросхим. Антипа / Изд. Валаамского мон-ря. Санкт-Петербург, 1997.
5. Валаамский монастырь и его святыни. Ленинград, 1990, p. 163.
6. Bălan Ioanichie, Arhimandrit. Vetre de sihăstirea Românească. Secolele IV-XX. Ediţia a II-A. Bucureşti: E.I.B.M.B.O.R., 2001, p. 211.
7. Валаамский монастырь и его святыни. Idem.
8. În Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie aflăm că „odată cu ele s-au mai găsit mărgele de metanii, o cruce, o bucată de centură cu o cataramă, bucăţi de schimă şi nişte resturi de haine de lână” (p. 192).
9. Антипа Валаамский // Православная Энциклопедия. Том II. Москва: Церковно-научный центр «Православная энциклопедия», 2001, p. 544.
10. Supranumit de către călugări athoniţi „Rusicon”, datorită faptului că trăitorii mănăstirii sunt de origine rusă.
11. Cojocaru Natalia. Moaştele Sfântului Antipa Românul au revenit pe pământul românesc // Flux.26.09.2000, p. 4.
12. Mâna dreaptă a Cuviosului Părinte Antipa.
13. Griza Ana. Idem.