EPARHIA DE CHIŞINĂU PE TIMPUL EPISCOPULUI ALEXEI SERGHEEV (1940-1941)
După anexarea Basarabiei la U.R.S.S. în 1940, organizaţii bisericeşti din noile teritorii au trebuit să se subordoneze aceloraşi principii de raport dintre biserică şi stat, care existau în Uniune.
Instauraţi în Basarabia, bolşevicii n-au s-au impus imediat la o luptă anti-eclesiastică şi anticlericală, ci au căutat să creeze anumite condiţii, care, ar putea să împiedice activitatea Bisericii Ortodoxe.
În curând, autorităţile sovietice din Basarabia au aplicat legile care erau în vigoare în U.R.S.S. Astfel s-a introdus funcţia de împuternicit al Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietului Comisarilor Populari al U.R.S.S. pentru R.S.S. Moldovenească, având sarcina de a întreţine legătura între statul comunist şi Biserică Ortodoxă. Din 1944 împuternicitul a fost numit P.N. Romenski. În anul 1950 au fost numiţi încă doi împuterniciţi, pentru regiunea Bălţului şi altă pentru Tiraspolul. Aceştia aveau de funcţie să întocmească trimestrial rapoarte despre activitatea clerului pe teritoriul republicii, cât şi informarea Centrului despre misiunea lor ateistă. După anul 1953 aceste rapoarte se întocmeau de două ori pe ani, iar începând cu anul 1959 – anual.
De fapt misiunea acestui organ consta în supravegherea atentă a activităţii instituţiilor ecleziastice, viaţa şi comportările credincioşilor reguroşi şi cea a clerului, cu scopul de a submina Biserica şi de a exercita numeroase presiuni, în colaborare cu conducerea partidului şi securitate.
Pentru a supune Biserica în dependenţă absolută faţă de Stat, instituţiile bolşevice au înventat numeroase impozite şi restricţii. Dacă impozite nu erau achitate la timp, biserica urma să fie imediat închisă.
În anul 1940 în fruntea eparhiei de Chişinău a fost numit Alexei Sergheev, un ierarh de origine rusească.
La momentul sosirii lui Alexei Sergheev în Basarabia funcţionau 1090 de biserici ortodoxe şi 28 de mănăstiri, în care activau 1042 de preoţi, 19 diaconi, 1099 de cântăreţi[1]. În această perioada autorităţile sovietice pun în aplicaţie măsuri de secularizare a locaşurilor sfinte. O parte de biserici şi mănăstiri au fost închise în baza Hotărârii Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 20 februarie 1941[2]. Amintim aşadar de Paraclisul mitropolitan, prefăcut în Palatul pionierilor. Seminarul şi Facultatea de Teologie din Chişinău, precum şi multe alte edificii eclesiastice au fost transformate în spitale şi licee[3]. Alte locaşuri sfinte au fost transformate în cluburi, magazine, săli sportive. Astfel de intervenţii amorale s-au petrecut şi în capela Seminarului Teologic din Chişinău, în incinca căruia a funcţionat club, iar apoi, Arhiva istorică[4].
O parte din biserici şi mănăstiri au fost închise printr-o hotărâre a Prezidiumului Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 20 februarie 1941. „În oraşul Chişinău funcţionează numai Catedrala, informează Direcţia Generală a Poliţiei Române, dar fără a se trage clopotele; celelalte biserici sunt închise. Preoţii care se găsesc s-au tuns, şi-au lăsat haina clericală, îndeletnicindu-se cu comerţul de lucruri şi haine vechi”. Din cele şapte biserici care existau în oraşul Bălţi, trei au fost închise, iar una dintre ele a fost transformată în teatru. La Cahul, clădirea bisericii a fost prefăcută în muzeu.
Un obstacol fundamental în realizarea programului anti-eclesiastici în Basarabia îl constituiau mănăstirile, fiind considerate de bolşevici promotoare ale românismului, importante focare de păstrare a culturii naţionale.
Bunurile Bisericii, pronunţate drept patrimoniul statului, au fost sustrase, secularizate şi trecute la balanţa muzeelor de stat sau au în mâinile colecţionarilor patriculari. Astfel s-a pierdut urme unui număr extrem de mare de obiecte ecleziastice, care prezentau valoare nu numai de interes bisericesc, dar şi de patrimoniu naţional.
Din nou a fost reîntrodus „stil vechi”. Oficierea slujbelor, administrarea sfintelor taine au fost săvârşite în mare parte în slavoneşte, din motivul că cărţi de slujbă în limba română au fost sustrase din biserici şi din biblioteci parohiale. Acest lucru a fost facilitat de multe ori de conducerea eparhiei, loială faţă de conducerea sovietică, care binecuvânta şi supraveghea de mâna ierarhilor, aşa cum a fost în cazul dispoziţiei episcopului Nectarie Grigoriev din 16 noiembrie 1950, cu privire la extragerea literaturii duhovniceşti în limba românească din tot cuprinsul eparhiei de Chişinău, ceea ce a dus la desfiinţarea bibliotecilor parohiale[5].
Sub o supraveghere permanentă erau urmărite predicile preoţilor, corespondenţa lor personală, literatura şi presa procurată sau comandată la domiciliul. Iar toate enunţurile „dubioase” erau trecute la dosar.
O altă problemă cu care se confruntă Biserica este limba cultului şi al cancelariei. Astfel că predici şi cuvântări solemne, au fost ţinute în faţa credincioşilor doar în ruseşte, ceea ce creea nedumerire şi tulburări în rândurile credincioşilor basarabeni.
Episcopul trimis de Moscova era caracterizat ca un om neordinar, dar, cel care s-a dovedit comunicabil cu autorităţile sovietice. Autobiografia sa, precum şi alte surse din arhive demonstrează clar acest lucru.
Episcopul Alexei (în lume Sergheev Victor Mihailovici) s-a născut la 15 ianuarie 1899 la Moscova. În 1919 a absolvit Şcoala de pictură din Moscova, secţie de arhitectură. De la al 2-lea curs este mobilizat în armata sovietică, îndeplinind serviciul militar până în anul 1921. După demobilizare este profesor la o şcoala „de şapte clase” din Moscova. În anul 1923 devine frate în mănăstirea Zosim din eparhia de Vladimir. În 1924 este hirotonit diacon (celebatar) de către episcopul de Serpuhov Bartolomeu Remov şi tot în acelaşi an transferat la mănăstirea Vâsokopetrovsk. Între 1924-27 a urmat cursuri teologice pe lângă Academia Duhovnicească din Moscova (care pe atunci era desfiinţată de regimul sovietic, însă continua să ofere cunoştinţe tuturor dornici de studii teologice). În 1925 episcopul Bartolomeu îl tunde pe Victor Sergheev în monahism cu numele de Alexei, iar la 16 ianuarie 1927, de acelaşi arhiereu este hirotonit preot. În anul 1932 devine arhimandrit. Tot în acelaşi an, la 15 aprilie, a fost arestat de O.G.P.U. (Direcţie unită politică de stat), dar curând este eliberat (19 aprilie). În anul 1934 este numit paroh al unei biserici din Moscova.
La 18 mai 1935, prin decretul locţiitorului-adjunct al scaunului patriarhal al BORu mitropolitul Serghie Starogorodski (curând, la 30 august 1943 a ajuns patriarhul Moscovei şi al întregii Rusiei) este numit episcop de Kaşirsk, vicar la eparhiei Moscovei. La 20 mai, în biserica „Naşterea Maicii Domnului” din cartierul Putinka, Moscova a avut loc hirotonia, oficiată de un sobor de arhierei în frunte cu mitropolitul Serghie. În 1936 Alexei este numit episcop de Serpuhov, vicar al eparhiei de Moscova. La 5 august 1937 – episcop de Vologda, funcţia pe care-o refuză să accepte. Din 16 august 1937 – episcop de Egorievsk, vicarul eparhiei Moscovei, din 1 septembrie 1937 – episcop de Ivanovo.
În anul 1938 se dezbină de mitropolitul Serghie al Moscovei şi aflându-se la Ivano se autoproclamă autocefalie. În 1939 este oprit de a oficia cele sfinte şi predat judecăţii arhiereşti. Actul de oprire a fost semnat de mitropolitul Moscovei Serghei Starogorodski, mitropolitul de Leningrad Alexei Simanski şi arhiepiscop de Semipalatinsk Palladie Şerstennikov. Pentru astfel de gesturi a fost aplăudat de către conducerea de stat, iar „capul bisericii ortodoxe ruse mitropolitul Serghie Starogorodski nu avea în el încredere, văzând în el un om, foarte apropiat de conducerea sovietică”[6].
În luna decembrie 1940 episcopul Alexei se pocăieşte şi este numit episcop de Tula şi Odoevsk. În perioada anilor 1940-1941 îndeplineşte funcţia de episcop de Chişinău şi Basarabia.
Mai întâi de toate, la 3 decembrie 1940 cancelaria Patriarhiei Moscovei emite o adeverinţă pentru episcopul de Tula Alexei Sergheev, pentru a se deplasa în oraşul Chişinău pe „chestiuni de servicii” în calitate de Administrator al comunităţilor ortodoxe din eparhiile de Chişinău, Bălţi, Izmail şi Cernăuţi pe o perioada de 6 luni[7].
Peste 6 luni, locţiitorul scaunului patriarhal rus, mitropolitul Moscovei Serghei Starogorodski semnează un decret pe numele episcopului de Tula, prin care, cel din urmă se stabileşte oficial în scaunului episcopal din Chişinău cu un nou titlu – „Arhiepiscop de Chişinău şi Basarabia”. În competenţa aceastuia rămân în continuare eparhiile de Izmail, Bălţi şi Cernăuţi[8].
Biserica Ortodoxă Rusă a apreciat activitatea lui Alexei în RSSM. După mărturiile sale, el a fost avansat în treapta de arhiepiscop anume pentru „reuşită unificare a parohiilor române cu Patriarhia Moscovei”[9]. Ultimul său act renumit, făcut în Basarabia a fost cuvântarea sa patriotică, adresată către creştini din Moldova, publicată îndată după începutul războiului cu Germania[10].
Nu în ultimul rând amintim că în perioada aflării sale în scaunul basarabean, a reuşit să schimbe calendar bisericesc pe stil vechi, a organizat centrul eparhial şi a făcut mai multe încercări ca să conformeze clerul basarabean cu noul regim de guvernământ, anume cel sovietic[11].
După refugiul său din Basarabia este numit arhiepiscop de Ufa şi Menzelinsk, apoi de Oreol şi Sevsk, din septembrie 1942 – arhiepiscop de Rezani şi Şaţk. La 11 iulie 1943 Alexei temporar administrează eparhia de Kaluga şi Tula. Din 1 mai 1944 – arhiepiscop de Iaroslavli şi Rostov.
În anul 1943 a luat parte în lucrările Soborului Arhieresc. În anul 1945 i se acordă dreptul de a purta cruce pe culion.
Între anii 1945-1946 se afla în Statele Unite pentru convorbiri cu mitropolitul de San-Franţisco şi între Americii şi Kanada Teofil Paşkovski în legătură cu restabilirea unităţii canonice cu BORu. După revenirea sa în ţară, la 13 ianuarie 1947 numit arhiepiscop de Kursk şi Oboiansk. La 3 iulie 1948 – arhiepiscop de Celeabinsk şi Zlatoust, dar nu acceptă decizie şi la 2 iulie 1948 este concediat. Curând, la 24 august 1948 din nou este numit în scaun de Celeabinsk şi Zlatoust, iar la 17 martie 1950 – arhiepiscop de Kalininsk şi Kaşinsk, iar la 1951 concomitent conduce eparhia de Velikoluţk. La 29 iulie 1954 iarăşi concediat. Din 14 martie 1957 conduce eparhia de Alma-Ata şi Kazahstan. Din 20 februarie 1958 trăieşte în Moscova.
În anul 1942 a luat parte la întocmirea monografiei „Правда о религии в России” („Adevărul despre religie în Rusie”), editată de către Patriarhia Moscovei[12]. În contextul acestei lucrări a elaborat două studii: „Воры и убийцы в церковной ограде” („Hoţii şi ucigători în curtea bisericii”)[13], „На алтарь родины” („Pe altarul patriei”)[14].
A fost decorat cu medalia „За труд в Великой Отечественной войне 1941-1945 гг.” („Pentru munca depusă în timpul Marelui Război Mondial din 1941-1945”)[15].
Arhiepiscopul Alexei „avea un caracter enervat, care a dus la numeroase conflicte cu cei din jur, în administrarea eparhiilor îşi permitea abuzuri”[16].
Din anul 1938 a început să bolească cu diabeta, iar în anul 1968 moare după boala îndelungată. Prohodirea arhiepiscopului Alexei a avut loc în cimitirul „Kalitnikovski” din Moscova, unde şi a fost inhumat.
[2] A.N.R.M., Fondul 2848, Inv. 11, Dosarul 29, f. 35.
[3] Păcurariu M. Biserica din Basarabia după 1940 // Cugetul, Nr. 1-2/1995, p. 78-79.
[4] A.N.R.M., Fondul 2848, Inv. 11, Dosarul 5, f. 76.
[5] A.N.R.M., Fondul 3046, Inv. 1, Dosarul 33, f. 85.
[6] ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп. 7. Д. 6. Л. 9-10 // Пасат Валериу. Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. Т. 1: 1940-1953. Собрание документов: в 4 т. / Отв. ред., сост. и авт. предисл. В. Пасат. – М.: Российская политическая энциклопедия (РОССПЭН), 2009 (în continuare Православие в Молдавии), р. 736.
[7] Архив Московской патриархии. Ф. 3. Оп. 2. Д. 15. Л. 8 // Православие в Молдавии, ill. 6.
[8] Архив Московской патриархии. Ф. 3. Оп. 2. Д. 16. Л. 1 // Православие в Молдавии, ill. 8.
[9] ГА РФ. Ф. Р-6991. Оп. 7. Д. 6. Л. 2-3 // Православие в Молдавии, р. 738.
[10] Idem.
[11] Павлинчук И. Кишиневско-Молдавская епархия в период с 1994 по 1989 год. Ново-Нямецкий монастырь, 2004, p. 27.
[12] Правда о религии в России. М., 1942.
[13] Idem, р. 335-352.
[14] Idem, р. 148-162.
[15] Архиепископ Алексий. Некролог // Журнал Московской Патриархии. 1968. № 6. С. 32.
[16] Киреев А. Епархии и архиереи Русской Православной Церкви в 1943-2005 годах. Москва, 2005, p. 236.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu