Educarea tineretului –
MISIUNE pRIORITARĂ a Bisericii şi a statuLUI
„Tinereţea este ... simbolul vieţii veşnice”
Patriarhul României Daniel Ciobotea[1]
Introducere
Urmând poruncii Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate popoarele...” (Matei 28, 19-20), slujitorii Altarului, succesorii Sfinţilor Apostoli, propovăduiesc Evanghelia lui Hristos, învăţând şi pe cei maturi şi pe cei tineri.
Educarea tineretului întotdeauna a avut un loc însemnat în lucrarea misionară a creştinismului. Din primele secole creştine apar o serie de instituţii eclesiale abilitate să contribuie la educarea sau catehizarea creştinilor. Ele îi pregăteau pe neofiţi – adică pe cei nebotezaţi, păgâni sau eretici, ca după o perioadă de pregătire spirituală, să primească Taina Sfântului Botez şi să devină membri deplini ai Bisericii Creştine.
Cu timpul se deschid şcoli bisericeşti, care funcţionau pe lângă biserici mari sau catedrale şi mănăstiri. Iar cei dintâi dascăli ai generaţiei în creştere au fost slujitorii bisericeşti, care îmbinau rugăciunea cu studiul, ambele având menirea să crească adevărate personalităţi creştine, trăitori autentici ai celor divine şi cărturari în viaţa de toate zilele.
În astfel de şcoli se încerca o prezentare explicită, pentru copii şi tineri, a învăţăturii despre Dumnezeu şi întruparea Lui, despre Sfânta Scriptură şi autenticitatea cărţilor scripturistice, Biserică şi Tainele ei.
Astăzi noi toţi observăm procesul de creştere interesului faţă de Biserică, influenţa pe care o are în multiple procese sociale şi politice şi locul de frunte pe care-l ocupă în societatea contemporană. Da, poate mulţi reproşează că Biserica este separată de Stat şi n-are pentru ce să se amestece în interesele Statului. La care Biserica răspunde, că ea poate fi separată de Stat, dar nu de problemele creştinilor, de cei care au nevoie de grija, ocrotirea şi acoperământul Bisericii lui Hristos. Biserica mereu poartă grija de personalitatea oamenilor, le simte nevoia de a acorda un ajutor minim, drepturi minime şi o participare la viaţa socială.
Viitorul fiecărui stat depinde în mare parte de acel nivel şi calitate de educarea moral-spirituală a tineretului.
Secole la rând Biserica a demonstrat că fost, a rămas şi va rămânea un centru important de conservarea patrimoniului cultural şi a tradiţiilor strămoşilor noştri, cea ce este mândria şi demnitatea poporului nostru. De aceea şi mănăstirile moldave poartă denumire de „laboratoare a învierii”, pentru că vizitând doar aceste insuliţe de linişte şi pace pământească, trezeşte în inimile şi sufletele noastre dragoste faţă de trecutul ţării, recunoştinţă şi adorarea celor ce au păzit acest pământ şi l-au transmis generaţiei noastre.
Tineretul şi crize ale timpului
Reformele politice, sociale, economice şi culturale care au avut loc în ultimele decenii în republica noastră s-au reflectat destul de serios în viaţa duhovnicească a societăţii secularizate. Au fost adoptate un şir de legi prin care orice confesiunea religioasă poate liber să-şi desfăşoare activitatea sa, iar adepţii acestor confesiuni religioase să mărturisească în mod liber şi deschis credinţa sa. A avut loc proces de creşterea religiozităţii, iar în conştiinţa opiniei publice s-a majorat prestigiul faţă de organizaţii religioase confesionale, care desfăşoară activitatea sa în ţară. Vădit a crescut atracţie la religie a celor, care în trecut erau absolut indiferenţi faţă de religie. Activ se înfăptuieşte misiunea organizaţiilor religioase în mai multe laturi ale societăţii noastre: în cadrul învăţământului, a culturii, în direcţia slujirii sociale şi caritative, în viaţa publico-sociale şi chiar agrară[2].
Mitropolitul Daniel Ciobotea vorbind despre tineretul ortodox, enumără crize contemporane cu care se confruntă Biserica şi tineretul:
Criza economică face ca numărul persoanelor şi popoarelor sărace să crească; şomajul se extinde şi creează nesiguranţă, frustare şi uneori disperare până la sinucidere; prăpastie dintre bogaţi şi săraci se adânceşte, atât în privinţa persoanelor, cât şi a popoarelor; dorinţa de câştig (profit) conduce adesea la mari nedreptăţi şi tulburări sociale.
Criza socială şi interetnică se manifestă prin diminuarea autorităţilor multor instituţii şi prin conflicte interne, mutaţii privind raporturile de putere având interese de grup; asistenţa socială slăbeşte şi este în căutare de noi forme de organizare; în ţările foste comuniste, lipsa unei viziuni coerente despre societate creează unora nostalgia trecutului recent sau mai îndepărtat, altora nesiguranţa zilei de mâine, iar altora tentaţia de aventură în necunoscut.
Popoarele umilite în demnitatea lor naţională sub pretextul unei unităţi de bloc ideologic sau militar, încearcă să recupereze sau să-şi reafirme identitatea şi demnitatea lor, uneori chiar în forma agresivă şi violentă, degradând astfel patriotismul în şovinism. Europa de ieri, grupată în două mari blocuri antagoniste, se descompune azi şi încearcă să se recompună potrivit unor interese, între care tentaţia de a domina într-un fel sau altul este greu de stăvilit. Reunificarea Europei doar din punct de vedere economic mercantil, fără a se lua în seamă dimensiunea moral-spirituală a vieţii persoanelor şi popoarelor, rămâne o reunificare fragilă şi superficială.
Criza moral-spirituală a lumii de azi are multe aspecte dureroase, ca de pildă: confuzia şi relativism moral şi desconsiderarea virtuţilor morale tradiţionale, sub pretextul afirmării libertăţii omului modern, instabilitatea familiei, avortul şi divorţul şi chiar şi prostituţia sunt în continuă în creşterea; conflictul între generaţiilor, extinderea corupţiei în viaţa societăţii, extinderea violenţei, ca urmare a extinderii setei de câştig sau desperării, sunt semnalate zilnic de mijloacele de comunicare în masă.
Criza spirituală se vede în domeniul religios: sectarism ca fenomen de dezbinare şi revoltă individuală sau de grup; prozelitismul religios ca vânzare şi cumpărare de suflete şi ca manipulare a sentimentului religios, pentru a câştiga adepţi a unor grupări de interese; proliferarea sincretismului religios, pseudo-unitate religioasă creată prin amalgamarea şi confuzie, adesea însoţite de o întreagă literatură de intimidare apocaliptică, încearcă să câştige tot mai mulţi adepţi în special în rândurile tineretului.
Astfel sectele şi prozelitismul au devenit o problemă internaţională, care îngrijorează atât marele Biserici tradiţionale, cât şi organizaţiile ecumenice, care doresc unitatea de credinţă prin dialog şi respect reciproc, nu prin prozelitism. În unele Biserici se constată o criză de identitate sacerdotală sau chiar monahală, în timp şi în altele, numărul candidaţilor la preoţie sau monahism creşte. La relativismul moral şi religios se adaugă o devalorizare a cuvântului. Arta şi literatura contemporană sunt şi ele puternic orientate antropocentric, aşa în cât foarte puţine opere se inspiră suficient din credinţa în Iisus Hristos sau din Evanghelia Sa.
Totuşi, în simptomele acestei crize trebuie văzute nu numai dificultăţi, ci şi şanse pentru un nou început, pentru renaştere şi o reînnoire spirituală, aşa după cum în criza adolescenţei există o şansă spre maturizare, spre o conturare a personalităţii[3].
Biserica – corabia păcii şi a mântuirii
În plan arhitectonic biserica ne aminteşte forma de corabie: Sfinţi Părinţi ne învaţă că precum corabia lui Noe a salvat întreagă familia lui Noe şi toate vietăţile pământului de la potopul care s-a prăbuşit asupra Pământului (Facerea 6-9), aşa şi creştinii, care se află permanent în Biserica se mântuiesc şi găsesc pacea şi alinarea sufletească în comuniunea cu Mântuitorul Hristos.
Bazându-se pe cele expuse mai sus, Mitropolitul Daniel face o analogie între starea de criză a societăţii noastre şi furtună pe mare, descrisă de Sfântul Evanghelistul Matei 8, 23-27: „Întrând Iisus în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne că pierim. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină. Iar oamenii s-au mirat zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?”.
Marea agitată, spune Mitropolitul, este lumea contemporană, afundată în crize şi tulburări. Corabia în care se află Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi reprezintă Biserica. Când marea este agitată, iar corabia este în primejdie, ucenicii nu se pot lupta singuri, ci trebuie să ceară grabnic ajutorul lui Hristos – Capul Bisericii şi Făcătorul lumii. Într-un fel furtuna sau starea de criză de azi trebuie să ne facă să ne apropiem şi mai mult de Hristos, să deşteptăm pe Hristosul din noi, prin rugăciuni fierbinţi şi prin întoarcere cu faţă la El, invocând ajutorul Celui Prea Înalt. În mod concret, avem nevoie să întreprindem trei lucruri mari: a) trezvia sau discernământul teologic-spiritual; b) intensificarea vieţii duhovniceşti; c) predicarea Evangheliei prin fapte concrete (ortopraxia).
a) Avem nevoie de colaborare mai strânsă între teologie academică şi viaţa spirituală a mănăstirilor, pentru a cultiva o teologie a discernământului (diakrisis) spiritual, a trezviei şi a privegherii. Tineretul, în special, şi credincioşii, în general, trebuie să fie ajutaţi de păstorii lor sufleteşti, de părinţii duhovniceşti, şi de către profesorii de teologie să poată decerne în această perioadă de criză şi de confuzie între: Duhul Lui Hristos şi Duhul Lumii căzute (idolatre) între dreapta credinţă şi falsa credinţă, între libertatea sfântă de a face binele şi libertatea demonică de a face răul, între iubirea sfântă (dezinteresată), şi iubirea înşelătoare, sau ipocrită, interesată.
Biserica vede o necesitate extrem de importantă în lectura Bibliei, fără care „nu poate exista activitate rodnică, nici îngrijire duhovnicească”[4], aducându-ne aminte de Omilia a 35-a a Sf. Ioan Gură de Aur la Cartea Facerii, unde aflăm că citirea Sfintei Scripturi „face sufletul înţelept, înalţă cugetul către ceruri, face pe om plăcut, îl determină să nu se teamă de nimic din cele prezente. Citirea ei este „pavăză mai tare ca diamantul” şi ea dă sufletului o veselie nepieritoare şi o plăcere nesfârşită, îndepărtează răutatea şi îndreaptă spre virtute”[5]. Şi în general citirea literaturii cu conţinut religios-moral poate aduce folos enorm la îmbogăţirea sufletului cu hrană spirituală, atât de necesară tânărului ortodox.
b) Intensificarea vieţii spirituale şi înnoirea ei în Ortodoxia nu se face prin împrumutări şi inovaţii eterodoxe, ci prin punerea în practică a sfaturilor marilor duhovnici, şi anume: rugăciunea zilnică, rugăciunea lui Hristos, spovedania deasă la un părinte duhovnicesc, postul şi milostenia, pelerinaje la hramuri de biserici şi mănăstiri, prietenia cu oameni care au o credinţă puternică, fără, însă a fi fanatici şi extremism. Dezvoltarea cunoştinţei că fiecare credincios mirean trebuie să fie membru viu şi duhovnicesc al Bisericii, care suferă când Biserica este încercată, dezbinată, batjocorită sau slăbită, dar care se bucură atunci când simte că Biserica se conformează în cuvânt şi faptă cu Evanghelia lui Hristos, devenind un laborator al Învierii omului şi un spital de vindecare a sufletului acestuia rănit de păcate sau patimi egoiste.
Trebuie să redescoperim, de asemenea, adevărul că iubirea noastră faţă de aproapele se naşte din rugăciune, iar rugăciunea este ea însăşi expresie a iubirii faţă de Dumnezeu. Rugăciunea nu este o simplă datorie umană, ci un izvor de putere spirituală, un izvor de iubire şi de înnoire a vieţii noastre. Ea este respiraţia sufletului şi cultura libertăţii şi a vieţii noastre interioare.
c) Evanghelia predicată în fapte (ortopraxia), înseamnă astăzi un limbaj concret şi credibil: acela al iubirii faţă de semenul nostru. Trebuie să redescoperim şi să intensificăm opera filantropică, de caritate, în orfelinate, spitale, case de bătrâni, unităţi militare, închisori, ştiind că iubirea faţă de aproapele este singurul criteriu al judecăţii de apoi.
Angajarea tineretului în înnoirea vieţii spirituale şi în lucrarea filantropică a Bisericii este astăzi o necesitate şi un semn al faptului că Biserica foloseşte libertatea spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.
Cooperarea tinerilor ortodocşi din diferite Biserici-surori atât la intensificarea vieţii spirituale, cât şi la dezvoltarea diaconie sociale, filantropice, va întări şi mai mult comuniunea (sau unitatea) ortodoxă şi va da mai mult curaj Bisericii întregi de a mărturisi Ortodoxia prin ortopraxia, adică dreaptă credinţă prin faptele bune.
Aspecte de colaborare între Biserica şi Statul privind educarea tineretului
Acceptând aportul şi contribuţia Bisericii Ortodoxe dea lungul veacurilor în educarea şi formarea spirituală a tineretului, putem cu siguranţă vorbi despre necesitatea colaborării bilaterale şi fructuoase între Biserica şi Statul, cu scopul de a educa tânără generaţie în spiritul dragostei faţă de aproapele (Matei 22, 39), faţă de familie şi Patria; în sentimentul moral-duhovnicesc, care va da naştere unor cetăţeni vrednici şi destoinici; în conformitatea cu tradiţii şi obiceiurile poporului nostru – nesecat izvor al culturii, folclorului şi artei moldoveneşti.
De aceea în primul plan ţinem să plasăm formarea şi educarea spirituală a tineretului. Precum menţionează de repetate ori Î.P.S. Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi a întregii Moldove în predicile sale, că dacă vom educa copii noştri în spirit creştinesc, atunci şi societatea noastră va fi mai cultă, mai credincioasă, mai timidă de Dumnezeu.
Într-un mesaj prilejuit de Ziua Copilului, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române spunea, că „creştinismul este religia dragostei; Mântuitorul Iisus Hristos este chipul blândeţii şi, prin Biserică, Învăţătura Sa urmăreşte să realizeze pe pământ „pace şi între oameni bunăvoire”, iar atunci când El a zis „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14) a avut în vedere ca ei să fie primii beneficiari ai acestei stări de pace şi bunăvoire”.
Deci, vedem că unul dintre aspectele esenţiale de slujire educativă în colaborarea Bisericii cu Statul este prezenţa dragostei şi bunăvoirei.
Bineînţeles că un vast proces catehetic se atribuie familiei şi şcolii. Este necesar ca să continuă colaborarea acestor două instituţii de formare a generaţiei tinere cu Biserica. Cunoaştem că uneori nici familia, nici şcoala nu poate rezolva problema creată în viaţa tânărului. Aşa că „eforturile părinţilor şi ale şcolii de a-i forma pe elevi şi tineri în spiritul dreptăţii (ei înşişi fără bază şi trăire spirituală şi pregătirea moral-psihologică – M.M.) ... au rămas în multe cazuri fără rezultat”[6].
Plus la toate aceste – un rol important îl joacă şi predarea religiei în şcoală. Iar, „pentru ca această misiune să fie încununată de izbândă, ar fi necesar ca învăţământul religios să se extindă şi să devină obligatoriu la toate cele douăsprezece clase de liceu. Iar preoţii, la rândul lor, vor trebui să elaboreze programe de catehizare a credincioşilor atât în cadrul sfintelor slujbe, cât şi în afara lor, prin ore speciale de catehizare sau prin difuzarea de literatură religioasă care se răspundă problemelor cu care se confruntă credincioşii. Această lucrare de catehizare este absolut necesară dacă vrem să combatem prozelitismul sectar şi dacă vrem să-i facem pe credincioşi să devină responsabili faţă de actele pe care le întreprind, ca să se elimine atâtea racile sociale provocate de ignoranţă, cum ar fi avortul spre exemplu, şi să se contribuie la renaşterea spirituală şi morală a neamului”[7].
Concluzii
Tineretul nu poate fi neglijat şi lăsat la o parte. Teologului rus, diaconul Andrei Kuraev i s-a spus odată că pe umerii bunicilor şi datorită rugăciunilor lor există astăzi biserici... la care părintele a răspuns că Biserica nu este doar pentru bunici. Da, cinstea şi onoare lor, pentru păstrarea credinţei strămoşeşti, dar să nu uităm că şi ei au fost copii, adolescenţi şi tineri.
Biserica de azi se bucură când un tânăr păşeşte pragul bisericii. Poate că uneori, fără să vrem, pierdem pe tineri din Biserică, prin faptul că nu ştim să-i chemăm, cum să-i ascultăm sau nu reuşim să le răspundem în mod adecvat.
Desigur viaţa în Biserică prevede învingerea mai multor greutăţi. Precum este dificil să obţii rezultate superioare şi recunoştinţă în sport, ştiinţă şi artă, la fel este greu a creşte spiritual, împodobind sufletul cu virtuţi. Şi cred că nimeni nu va rămânea în Biserica, dacă nu ar găsi acolo mângâierea sufletului. Poate poruncile creştineşti solicită de la noi refuzul şi anumite restricţii. Dar, luând de la noi plăceri senzoriale, Biserica ne-a oferit posibilitate de a afla libertatea sufletului şi de a cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că „calea de dezvoltarea a civilizaţiei nu corespunde cu calea propusă de Biserica. Civilizaţia decide cum de creat condiţii cât mai favorabile pentru viaţă, iar Biserica caută cum să facă pe om perfect”[8].
De aceea Biserica îndeamnă Statul şi societatea noastră să ajute de a creşte o generaţie cultă, umană şi educată, folosind şi metode de formare spirituală, şi poate atunci vom spunea că tineretul nostru este o mândrie pentru societate şi „binecuvântare pentru Biserică”[9].
Pr. Maxim MELINTI
Note:
[1] Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi dăinuire. Raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor. Iaşi: Ed. Trinitas, 2005, p. 385.
[2] Филиппов В.М., Воспитание молодежи – общее дело государства, общества и Церкви // Съезд Православной молодежи. 13-16 мая 2001 года в Москве. Москва, 2001, p. 11.
[3] Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Op. cit., p. 389-390.
[4] Sârbu Ilie, prot., Catehizarea copiilor şi tineretului, obiectiv prioritar al Bisericii // Altarul Banatului, nr. 5-6/1990, p. 55.
[5] Idem.
[6] Sârbu Ilie, prot., Op. cit., p. 57.
[7] Popescu Dumitru, Pr. Prof. Dr., Hristos, Biserică, societate. Bucureşti: Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998, p. 60.
[8] Исидор (Минаев), иеромонах., О взаимоотношениях Церкви и государства // Слово современнику. Минск: Изд-во Православного Братства во имя Архистратига Михаила, 2002, p. 53.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu