Visarion Puiu – ierarh şi martir al veacului XX

Visarion Puiu – ierarh şi martir al veACULUI XX

„Cine se va sui în muntele Domnului

şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui?

Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inimă,

care n-a luat în deşert sufletul său şi

nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său.

Acesta va lua binecuvântare de la Domnul

şi milostenie de la Dumnezeu, Mântuitorul său.”

(Ps. 23, 3-5).

Introducere

La data de 10 martie 1923 în cadrul Arhiepiscopiei de Chişinău sunt înfiinţate două eparhii: Eparhia Cetăţii Albe – Ismail, având reşedinţa la Ismail şi Eparhia Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi. La propunerea Sfântului Sinod la catedra Eparhiei din Hotin a fost ales Visarion Puiu.

Pretutindeni şi totdeauna, unde a fost binecuvântat de Dumnezeu să păstorească, a reuşit să pună toate aspecte necesare ale vremii în slujirea Bisericii lui Hristos, dând dovadă de un ierarh cu vastă cultură teologică şi laică, înzestrat cu o energie rară. Ia durut mereu sufletul şi inima pentru Biserica şi poporul binecredincios român, pe care l-a iubit cu o dragoste părintească şi mai mult, aflându-se departe de Patria sa, „fiind prigonit pentru dreptate”[1].

În articolul nostru nu prezentăm date noi, referitor la viaţa şi activitatea Mitropolitului Visarion Puiu, care o avem din belşug, fiind publicate în diverse studii şi monografii colective. Am folosit doar câteva surse scrise noi, apărute în ultimiii ani pe teritoriul Republicii Moldova şi în Rusia[2], precum şi ceva date din Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare ANRM)[3] şi Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove[4], care suplimentează istoriografia marelui ierarh şi martir al secolului trecut.

Începutul slujirii

Visarion Puiu s-a născut la data de 27 februarie 1879 în satul Paşcani, primind la botez numele de Victor[5]. Născut din părinţi moldoveni de obârştie din judeţele Neamţ şi Roman, fiind unul din cei şapte copii. Studii teologice face la Seminarul din Roman şi Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi, „unde a rămas un cititor pasionat, participând, potrivit propriilor sale mărturisiri la concertele şi spectacolele de la Teatrul Naţional. Setea de cunoaştere şi năzuinţă spre implinire preoţească şi de slujire a Bisericii l-au făcut să urmeze Facultatea de Teologie din Bucureşti între anii 1900 şi 1904”[6]. În anul 1904 absolveşte Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, obţinând peste un an titlul de licenţiat în teologie, prezentând lucrarea „Creştinism şi naţionalitatea”, lucrare închinată lui P. Gârboviceanu, administratorul Casei Bisericii (mai târziu numit ministerul Cultelor) din Bucureşti. Cât a fost student, a îndeplenit misiunea de funcţionar a „Casei Bisericii”. 

La data de 22 decembrie 1905 primeşte călugăria de la episcopul de Roman Gherasim Safiriu, cu numele de Visarion. După trei zile este hirotonit diacon pe seama capelei române din oraşul Paris. Împrejurările au făcut însă, ca în loc de Paris, să-şi îndrepte paşii spre vestita Academia movileană din Kiev. Acolo a urmat timp de 2 ani, 1907 şi 1908, cursurile academice teologice, întemeiate de nemuritorul Mitropolitul Petru Movilă, fiind bursier al fondului episcopului Melchisedec din Roman[7], care-i oferă titlul de doctor.

Întors în ţară, este hirotonit preot de episcopul Pimen Georgescu în Catedrala episcopală din Galaţi la data de 6 decembrie 1908, iar la 1 ianuarie 1909 este hirotesit în treapta de arhimandrit şi numit vicar al Episcopiei Dunării de Jos cu reşedinţa la Galaţi.

De la 1 aprilie 1909 până la 1 septembrie 1918 îndepleneşte funcţia de director al Seminarului Teologic Galaţean. Activ, dinamic, bun gospodar, bun organizator, mărinimos, ataşat elevilor, cu simţul datoriei, s-a validat în ambele atribuţiuni. Ca director a ales tineri din mănăstiri pentru Seminar pe care i-a ajutat „cu ochi de adânc cunoscător de suflet”. Toţi au ieşit bine elemente, unul la Paris, altul la Oxford, alţii la Teologie din Bucureşti, altul pe cale de a pleca în America[8].

În 1919 este numit exarh al mănăstirilor Basarabene. Fiind în această postură, se ocupă de îmbunătăţirea vieţii a schiturilor şi mănăstirilor. În anul 1920 cere Arhiepiscopiei Chişinăului ca schitul Bocancea să fie despărţit de Hârjauca şi să fie numit stareţ, care să poartă griji de acest locaş. Tot atunci devine „primul director român”[9] al Seminarului Teologic din Chişinău. „Cu vrednicia sa binecunoscută a refăcut clădirea şcolii, parţial distrusă, pentru că în timpul răsboiului servise drept cazarmă a trupelor ruseşti, dar şi a regândit programa de învăţământ pentru cursanţi în conformitate cu noile standarte în Regatul Român reîntregit şi cu cerinţele autorităţii bisericeşti... A condus Societatea Istorică şi Arheologică, Societatea culturală a clerului din Chişinău, dar nu şi-a uitat vocaţia preoţească, conducând cu eficient Societatea de binefacere, care asigura hrana zilnica pentru câteva sute de săraci din Chişinău”[10].

În 1921 este numit episcop de Argeş, unde păstoreşte timp de doi ani, pentru „că Dumnezeu l-a chemat acolo unde era mai greu, ştiind râvna inimosului vlădică”[11].

Episcop de Hotin (1923-1935)

            La data de 10 martie 1923 în cadrul Arhiepiscopiei de Chişinău sunt înfiinţate două eparhii: Eparhia Cetăţii Albe-Ismail, având reşedinţa la Ismail şi Eparhia Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi. La propunerea Sfântului Sinod la catedra Bisericii din Hotin a fost ales Visarion Puiu.

Ca episcop de Hotin, s-a ocupat îndeosebi de amenajarea eparhiei. Astfel, cu binecuvântarea lui şi supravegherea sa a fost ridicată catedrala eparhială, reşedinţa episcopului şi alte clădiri auxiliare, necesare pentru bună sporirea lucrurilor în noua Eparhia de Bălţi.

„Organizatorul Bălţilor” este cuvântul care îl caracterizează cel mai reuşit pe episcopul Visarion Puiu[12].

Dorinţa presfinţitului episcop de Hotin Visarion Puiu ca în oraşul de reşedinţă la episcopiei să fie mai multe locaşuri de închinare. De aceea, încă din primele luni după instalarea sa în Bălţi, a făcut numeroase demersuri pentru dobândirea terenurilor necesare înălţării bisericilor. Astfel, în afară de catedrala Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, în oraş urmau a fi zidite încă cinci biserici. Slujba sfinţirii Catedralei a fost oficiată de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România, însoţit de Întâi Stătătorul Bisericii Mormântului Sfânt. La sfinţirea a fost prezent şi regele Carol II, împreună cu marele voievod de Alba-Iulia, Mihai, devenit mai târziu ultimul suveran la Regatului Român, însoţit de familia regală şi alţi demnitari de stat. La fel, episcopul Visarion obţine de la primărie un teren în partea de nord-vest a oraşului, dincolo de gara Pământeni, pentru zidirea palatului episcopal[13].

În curs de 10 ani de păstorire, în Bălţi s-au ridicat 6 biserici: Catedrala Episcopală „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, care a costat 20,222.052 lei; biserica „Sf. App. Petru şi Pavel”, biserica „Adormirea Maicii Domnului”, biserica „Sf. Cuv. Parascheva”, biserica „Sf. Arh. Mihail şi Gavriil” şi schitul Episcopiei cu hramul „Sf. Victor şi Visarion”. Afară de aceasta s-a ridicat un palat monumental pentru reşedinţa episcopală, care a costat 12,458.176 lei, „cu un parc mare, în care creşteau soiuri rari de copaci şi arbuşti, multe tufe de trandafir. Cărăruşele presărate cu nisip, pe care se plimbau fazani şi păuni, stârneau admiraţia contemporanilor”[14].

S-au mai cumpărat: 1) Un imobil pentru cancelaria  Consiliului Eparhial cu 2,610.000 lei; 2) Căminul preoţesc din str. Regele Ferdinand nr. 174 cu 1,317.748; 3) Clădirea menită pentru Seminarul teologic cu 4,400.000 lei; 4) Un imobil ca locuinţă pentru personalul catedralei cu 420.000 lei; 5) Un imobil ca locuinţă pentru funcţionarii Consistoriului eparhial cu 1,810.000 lei; 6) Un imobil ca locuinţă pentru clerul de la biserica „Sf. Petru şi Pavel” cu 396.450 lei; 7) Casa pe lotul de 100 ha al sesiei episcopale; 8) Casa soţilor Dumitru şi Măria Călugărescu, donată soborului celui nou „Sf. împ. Constantin şi Elena", sporeşte numărul acestora. Dar, în afară de acestea s-au mai ridicat şi reparat biserici şi case parohiale şi în parohiile din celelalte oraşe şi sate din Eparhie, în total s-au zidit 18 biserici noi şi s-au reparat 241 biserici vechi[15].

Vizitarea parohiilor, Episcopul Visarion le făcea într-un mod deosebit şi original. Erau cu adevărat vizite de lucru, directe, fără protocol, cu binecuvântări, ridicări în rang onorific, sau dojana directă, într-un an, numai în lunile iunie, iulie, august vizitase 106 parohii[16].

Grija de Părinte Duhovnicesc, Prea Sfinţitul o avea îndeosebi faţă de pregătirea teologică a clerului şi a călugărilor din Eparhie. In aceasta perioada la Eparhie să numără 498 de preoţi şi 487 de cântăreţi. Dintre preoţi licenţiaţi în teologie: 37, în drept: 3; cu 10 clase de seminar: 175; cu 8 clase de seminar: 103; fără seminar: 80, cântăreţi cu şcoală: 413, fără şcoală: 74[17].

Prin hotărârea Prea Sfinţiei Sale, s-au înfiinţat următoarele instituţii eparhiale: 1) Fabrica de lumânări bisericeşti; 2) Atelier de obiecte bisericeşti cu secţii pentru pictura şi veşminte bisericeşti; 3) Casa de ajutor reciproc şi pensiuni, din care se ajutau familii de preoţi ci 100.000 lei şi cele de cantori cu 50.000 lei; 4) Banca clerului şi Sanatorul pentru cler la Burnas, jud. Cetatea Albă, inaugurat la 25 iunie 1934.

Viaţa mănăstirilor din eparhia Sa, precum şi a trăitorilor ei a fost reorganizată. Schituri Bocancea şi Rughi (Rudi) au început o viaţa nouă, primul obţinând în 1920 independenţă de la mănăstirea Hârjauca, prin stăruinţa pe atunci arhimandritului Visarion Puiu, aflat la postura de exarh al mănăstirilor Basarabene. La fel măreşte gospodăria schiturilor, dobândind pământul, pădure, iazuri etc. Tot odată au luat naştere noi locaşuri sfinte din judeţele Bălţi, Soroca şi Hotin (care făceau parte din Eparhia Hotinului): schitul Corneşti[18], schitul Galiţa[19], schitul Şerbeşti[20] şi schitul Episcopiei Hotinului „Sf. Victor şi Visarion”  din satul Sturzeşti-Bălţi[21]. A îndrumat şi înfiinţarea noilor schituri din Măgura-Bălţi şi Văscăuţi-Hotin. Pentru călugări şi călugăriţe s-a tipărit o colecţie de reguli călugăreşti[22].

La mănăstirea Dobruşa, judeţul Orhei, care a fost trecută sub jurisdicţia PSSale, Vlădica Visarion a înfiinţat o şcoală de cântăreţi. Să amintim că, în anul 1878 pe teritoriul Eparhiei de Chişinău şi Hotin funcţionau 15 şcoli mănăstireşti, dintre care 6 – centrale, absolvenţii cărora aveau dreptul să se înscrie în şcoli secundare (Curchi, Hârjauca, Dobruşa, Hirova, Răciula şi Coşelăuca, ultimele 3 fiind de fete), şi 9 elementare (Călărăşauca, Frumoasa[23], Hârbovăţi[24], Hâncu, Japca[25], Saharna, Suruceni, Tabără, Vărzăreşti) cu un număr de 300 de elevi[26]. În timpul păstoririi în Basarabia a Arhiepiscopului rus Pavel Lebedev, şcoala de la mănăstirea Dobruşa număra până la 35 de elevi. 

În anul 1923, conform binecuvântării Episcopului Visarion, în incinta mănăstirii Dobruşa este deschisă şcoală de câtrăreţi bisericeşti, având ca scop ridicarea nivelului de cunoştinţe şi de pregătire profesională de dascălilor, care care oficial îşi începe activitate doar din anul 1924. Administrarea şcolii, precum şi a internatului a fost încredinţată arhimandritului Eugen Laiu, licenţiat în teologie a Universităţii din Cernăţi. Între elevii şcolii se numărau vieţuitorii mănăstiriii Dobruşa şi copii din diferite părţi ale Eparhiei de Hotin. Pe lângă studierea obiectelor teologice şi practica de strană, elevii studiau diferite meserii în ateliere mănăstireşti, activ se trudeau la multiple ascultări mănăstireşti, astfel adaptându-se la greutăţile vieţii călugăreşti.

Din procesul verbal din 7 iulie 1925, semnat de membrii comisiei de examenare la finalul primului an de studii în şcoală, că elevii în mijlocul mănăstirii şi sub prevegherea directorului şcolii, fără formalităţi şi zgomot, s-au schimbat prin înfăţişare exterioră, precum şi cea interioară, ţinând cont că au învăţat doar câteva luni. Elevii au demonstrat cunoştinţe suficiente. După feţe obosite a elevilor şi a corpului didactic, comisia a constatat că a avut loc un curs intensiv, dar şi roditor[27].

Din 1928 conducerea şcolii a preluat arhimandritul Ioachim Popescu. Şcoala a fost întreţinută din fondul Eparhiei de Hotin şi a mănăstirii Dobruşa, precum şi din banii pentru studii, pe care la achitau elevii. Din discipline, care au fost oferite în şcoală, pe lângă cântării bisericeşti şi de canto, s-au predat obiecte teologice şi laice, în dependenţă de solicitare şi necesitate. Şcoala s-a condus după un statut de activitate, alcătuit de Eparhia de Hotin[28].

La mănăstirea Japca a deschis o şcoală de gospodărie sătească de fete. Iată cum mărtureseşte Anuarul Eparhiei de Hotin, privind activitatea şcolii sus-numite: „În dorinţa de a se da şi fiicelor de săteni a pregătire culturală, presfinţitul episcop Visarion a înfiinţat în mănăstirea de călugăriţe din Japca, judeţul Soroca, în anul 1927, o şcoală de gospodărie sătească, în care elevele, pe lângă o repetare a cursului primar şi cunoştinţe mai superioare, să fie deprinse cu tot felul de lucrări practice de gospodărie sătească. Deşi cu mari greutăţi, totuşi şcoala funcţioaneză şi dă roade frumoase. Cursurile şcolare şi internatul au fost cercetate de preasfinţitul episcop şi de delegaţii presfinţiei sale, apoi de organele Ministerului de instrucţie şi au rămas pe deplin mulţumiţi de felul cum se învaţă şi se lucrează în această şcoală. Şcoală se conduce după un regulament întocmit de episcopie în vara anului 1928(precum şi cele lalte instituţii, care îşi desfăşurau activitatea sa Episcopiei Hotinului, n.n.). Studiile se fac supă programul învăţământului primar (anul 5-7), şi materiile speciale după programul de şcoli de acest fel din ţară. Tot din îndemnul presfinţitului episcop Visarion, în vara anului 1928 s-a pus temelia viitorului local şcolar”[29].

Activitatea sa nu se limita doar pe plan pastoral ci şi pe cel educational-teologic. Lucrarea sa „Preoţi săteşti”, apăruta la Bucureşti în 1902, va cunoaşte a 2-a ediţie în 1925. La fel a publicat şi teza de licenţă cu titlul „Creştinism şi naţionalitate” (Bucureşti, 1904). Tot atunci apare şi o altă carte „Câteva cuvântări bisericeşti” (Bucureşti, 1904). După stagierea în şcoala Kieveană traduce din ruseşte şi publică „Din călătoriile ieromonahului rus Partenie prin Moldova” (Vălenii de Munte, 1910). În perioada slujirii în Galaţi publica două cărţi, cu regerinţă la viaţa monahală: „Mănăstirile de călugăriţe” (Bucureşti, 1910) şi „Din istoria vieţii monahale” (Bucureşti, 1911). Aflându-se în Chişinău, şi-n deosebi în funcţia de exarh al mănăstirilor din Basarabia publică în revista Societăţii de Istorie şi Arheologie Bisericească din Chişinău şi-ntrun extras monografia „Mănăstirile din Basarabia” (Chişinău, 1919). Tot la Chişinău publica monumentalele sale opere: „Predici pentru oraşe” (1920), „Glas în pustie” (1931 şi 1935) şi „Documente basarabene” în două volume (1928-1938), în colaborare cu Ştefan Berechet, Ştefan Ciobanu, Leon T. Boga şi Constantin N. Tomescu; precum şi multiple broşuri şi articole în periodice[30].

Mitropolit al Bucovinei (1935-1940)

            După decesul Înalt Prea Sfinţitului Nectarie Cotlarciuc în data de 4 iulie 1935, catedra Mitropoliei Bucovinene devine vacantă. Majoritatea clerului bucovinean, precum şi membrii ai Adunării Eparhiale din Cernăuţi, proclamaseră, puţin înainte de data alegerilor, candidatul la văduvitul scaun pe Episcopul vicar Ipolit Vorobchievici. Din motive de vârstă şi sănătate, P.S. Ipolit a renunţat la candidatură. Singurul candidat a rămas Episcop de Hotin P.S. Visarion Puiu. Şi iată că „din scaunul uneia din cele mai nevoiaşe episcopii, va fi ales mitropolit al celei mai bogate mitropolii din ţară şi chiar din lume, având în vedere că Mitropolia Bucovinei deţinea în proprietate un fond forestier de peste 190 mii ha pădure”[31].

La 17 octombrie 1935 este numit mitropolit al Bucovinei. Cu prilejul alegerii sale la scaunul de Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu a rostit o cuvântare, întreruptă des de aplauze: „Dacă am folosi prilejul că avem în mijlocul nostru pe cel mai mare cercetător şi cronicar, şi istoric al neamului românesc, pe dl Nicolai Iorga, şi l-am întreba de a găsi, cercetând trecutul istoric al bisericii noastre, vre-un program sau făgăduieli la suirea pe scaunele înaltei ierarhii a unui nou vlădică, socotesc că că ne va răspunde: un asemenea lucru nu există. În schimb, însă, cred că ne-ar spune lapidar, că a găsit vlădici, care au lăsat după dânşii fapte, ce au rămas în paginile istoriei bisericeşti şi naţionale, fiind de muilt folos credinţii şi lumii creştine pe care a păstorit-o, şi alţii, care abia şi-au scrijilat numele pe răbojul şirurilor de ierarhi trecuţi de la scaunele istorice ale cârmuirii noastre bisericeşti...”[32].

Numirea în calitate de Mitropolit al Bucovinei a fost confirmată prin decretul regal din 28 octombrie 1935, iar învestirea sa a avut loc la 30 octombrie la Sinaia, sala „Florentină” din castelul Peleş. Aici, regele Carol al II-lea rosteşte un cuvânt, în care cu mare cinste arată meritele nou-înscaunatului Mitropolit. Apreciază activitatea sa până la hirotonia în Episcop, slujirea la catedra de Argeş şi Hotin.

Înscăunarea a avut loc în ziua de duminică, 10 noiembrie 1935.   

În cei patru ani de cârmuire a Bisericii din Bucovina, s-a ocupat de bunul mers al treburilor în cadrul Mitropoliei, arătând, ca şi mai înainte, calităţi de bun administrator, blând păstor şi înţelept conducător.

A făcut lucruri măreţe pentru biserica românească din Bucovina: a construit şi consolidat numeroase biserici, a înfiinţat cantine pentru muncitorii forestieri, a refăcut staţiunea Vatra Dornei (aflată în proprietatea Mitropoliei), a edificat, la Cernăuţi, un Palat cultural demn de o capitală a ortodoxiei[33].

În anul 1940, când forţele militare se confruntau cu mari lipsuri materiale, cu sprijitul ÎPSSale din Fondul Bisericesc şi din partea eparhiei s-au alocat ajutoare financiare pentru înzestrarea armatei.

În luna mai anul 1940 Mitropolitul Visarion îşi reprezintă demisia din scaunul arhieresc al Bucovinei şi se retrage cu trai la schitul Vovidenia a Mănăstirii Neamţ.

Mitropolit al Transnistriei (1942-1944)

            Fiind un bun cunoscător al limbei ruse, în 1942 Mitropolitul Visarion este numit şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria, devenind Mitropolit „al Transnistriei”, cu reşedinţa în or. Odesa. Sus-numita misune avea menirea de a reface viaţa creştină de aici după un sfert de veac de propagandă comunisto-ateistă. Sub îndrumarea ei, au fost trimişi în Transnistria sute de preoţi din toată ţara, dar mai ales din Basarabia, s-au redeschis zeci de biserici, au fost hirotoniţi ori repuşi la parohii preoţi localnici, s-a refăcut viaţa monahală, s-au tipărit cărţi de rugăciuni şi diferite broşuri pentru credincioşi de acolo.

„Prin participarea nemijlocită a Mitropolitului Visarion pe teritoriul actualei Trasnistriei au fost înfiinţate câteva mănăstiri şi biserici. La fel au reconstruite locaşuri, care anterior au fost închise. Mai mult decât atât, în Dubăsari a fost înfiinţat Seminarul Teologic. Fiind absolvent al Academiei Duhovniceşti din Kiev, vladica Visarion nu se împotrivea oficierii slujbelor divine în liba slavă veche, chiar personal preda în limba rusă”[34].  

Evenimentele, care au urmat în 1944, au nimicit toată această frumoasă lucrare misionară, iar cei care se angajaseră în ea, atât localnic, cât şi cei plecaţi din ţară – au avut de suferit (închisoare, anchete, urmărire). Astfel că şi mitropolitul Visarion în anul 1944 a fost nevoit să refugieze în Europa, unde a rămas până la moartea sa[35].

           

Perioada de exil şi ultimii ani de viaţă (1944-1964)

            Din 1949 până-n 1958 a condus Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. Din această Eparhie, în afara românilor stabiliţi în Franţa, mai făceau parte şi unele parohii ortodoxe române din Germania, Suedia, Belgia, Anglia şi Canada[36]. Ca arhiereu vicar al acestei Eparhii a fost ales Arhimandritul Teofil Ionescu, pe care Mitropolitul Visarion îl sfinţeşte episcop, cu titlul „episcop de Serves” la 26 decembrie 1954 în Biserica rusă „Sf. Irh. Nicolae” din Versailles, asistat fiind de Arhiepiscopul Ioan de Bruxelles şi Nathanael al Cartaginei şi Tuneziei, membrii sinodului rus din exil. În iunie anului 1958, Mitropolitul Visarion se retrage din viaţa activă bisericească, iar la conducerea Eparhiei urmează Episcopul Teofil Ionescu.

În sesiunea din februarie 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ia în discuţie cazul Mitropolitului Visarion Puiu, care deja prin decizia Tribunalului Poporului nr. 11 din 20 februarie 1946 a fost judecat în contumacie şi condamnat la moarte. Ce acuze au fost aduse ierarhului Visarion Puiu: 1) A plecat peste hotare neavând sferă de jurisdicţie şi să găsea în disponibilitate; 2) A părăsit ţara fără autorizaţie şi încuviinţare; 3) A participat la acţiuni seditioase împotriva statului român. Sfântul Sinod găseşte întemeiate hotărârile Tribunalului şi în plus i se impută că manifestă atitudini filo-catolice şi că s-a împotrivit înfiinţării Partriarhiei Române; pe temeiul celor de mai sus, cu unanimitate de voturi se hotărăşte: „Sfântul Sinod pe baza canonului apostolic, al Sinodului IV Ecumenic, aplică Mitropolitului Visarion pedeapsă de caterisire. Prin aceasta este dezbrăcat de demnitate de Mitropolit şi Arhiereu, iar acţiunile lui peste hotare sunt considerate nule şi neavenite”[37].

În anul condamnării lui Visarion Puiu, în aceaşi sesiune din februarie 1950, probabil „verificându-se dosarele” unor ierarhi, membrii Sfânului Sinod, un grup mare de arhierei a fost disponibilizat. Iată că un număr de 12 arhierei erau trimişi în mănăstiri, scoşi din scaune, în ideea de a crea teroare, teamă, frică, faţă de noul regim, spre luare aminte.

Mitropolitul Visarion a avut planuri concrete de organizare bisericească a românilor ortodocşi din afara ţării într-o mitropolie condusă de un sinod mitropolitan autonom. Aceste planuri le-a comunicat, în parte Sfântului Sinod, dar nu le-a putut realiza din cauza rivalităţii unor grupe de români stabiliţi în străinătate sau din cauza neînţelegerii, pe care unele Biserici ortodoxe le-au manifestat faţă de organizarea spirituală a românilor ortodocşi.

Fiind în exil, trăieşte foarte simplu şi îndeplineşte în continuu datoriile sale duhovniceşti. N-a ţinut relaţii cu cei din Ţară, fiind condamnat la moarte ca criminal de război. Existenţă lui este plină de lipsuri. Bătrân, slab şi bolnav, Mitropolitul Visarion Puiu a murit în anul 1964 la data de 10 august şi a fost mormântat de călugări trapişti.

În decembie 1989, Sfântul Sinod a anulat condamnarea bisericească a Mitropolitului Visarion Puiu, reabilitându-l post-mortem (25 septembrie 1990).

Personalitate cu vastă cultură teologică şi laică, înzestrat cu o energie rară, prin activitatea sa prodigioasă şi smerită, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolitul Visarion a lăsat memoria amprentă în sufletele mai multor generaţii, cât şi în istoria Bisericii Ortodoxe Române. A trăit şi a slujit în perioada atât de grea pentru Biserica ortodoxă, care de multe ori a fost părăsită sau jefuită. Mitropolitul Visarion rămâne un ierarh şi teolog remarcabil, cu chip de arhipăstor blând şi sârguincios.

Pr. Dr. Maxim MELINTI

Note:

[1] Cf. Mt. 5, 10.

[2] Bălţi. Consacrat celei de-a 585-a aniversare a înfiinţării oraşului Bălţi, Editura Proart, Chişinău, 2006 (în continuare Bălţi); Localităţile Republicii Moldova, Vol. I (A-Bez), Chişinău, 1999; Тираспольско-Дубоссарская Епархия. Страницы истории, Тирасполь, 2005; Protodiacon Maxim MELINTI, „Mănăstirea Dobruşa cu hramul în cinstea Sf. Irh. Nicolae”, în Enciclopedia Ortodoxă, (Moscova, 2007), Vol. XV, p. 513-514.

[3] ANRM, Fondul 205, Inv. 1, Dosar. 3508; Fondul 208, Inv. 2, Dosar. 2279; Fondul 1217, Inv. 1, Dosar. 52, Dosar. 116, Dosar. 118, Dosar. 119; Dosar. 3046, Inv. 1, Dosar. 97.

[4] Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (Biserica Ortodoxă Rusă), Fondul „Mănăstiri”, dosarul „Mănăstirea Dobruşa”.

[5] Purtând deja un alt nume, cel de la botez l-a cinstit cu aceiaşi evlavie, ca şi pe cel, primit de la tundere în monahism. Aici amintim de schitul din satul Sturzeşti, înfiinţat de P.S. Visarion Puiu, în perioada aflării sale la catedra Eparhiei de Hotin, schitul fiind sfinţit în cinstea Sf. Victor şi Visarion. A se vedea şi frescă din Catedrala Episcopală „Sf. Împ. Constantin şi Elena” din mun. Bălţi, în mare parte restaurată, dar păstrând imagini originale, unde observăm şi chipul Sf. Mc. Victor.

[6] Dorel Man, „Visarion Puiu – un ierarh al românilor de pretutindeni”, în Studia Universitas Babeş-Bolyai. Theologie Ortodoxa, LI (2006), nr. 2, p. 40.

[7] N. Cotos, „Alegerea, investirea şi inscaunarea I.P.S. Mitropolit Visarion”, în Candela, XLV (1935), nr. 1-12, p. 44.

[8] Pr. Mihai Mocanu, „Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, un nedreptăţit al istoriei”, în MitrMold, IV (1994), nr. 1-4, p. 148. 

[9] Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Editura Trinitas, Iaşi, 1993, p. 112.

[10] Dorel Man, Op. cit, p. 41.

[11] Arhim. Timotei Aioanei, „Mitropolitul Visarion Puiu – moment comemorativ”, în CandMold, Ianuarie- Aprilie (2006), p. 34.

[12] Bălţi, p. 58.

[13] Localităţile Republicii Moldova, Vol. I (A-Bez), Chişinău, 1999, p. 368-373.

[14] Bălţi, p. 58.

[15] Pr. Ioan Puiu, „Constantin N. Tomescu, 10 ani de la reînfiinţarea Episcopiei Hotinului, Institutul de arte grafice, Bucureşti, 1933, 331 pag.”, în Candela, XLV (1935), nr. 1-12, p. 341-342.

[16] Pr. Mihai Mocanu, Op. cit, p. 150.

[17] Ibidem, p. 342.

[18] Schitul Corneşti, de monahi, în judeţul Bălţi, este înfiinţat de arhimandritul Ghenadie Vornicescu în 1923, cu binecuvântarea şi sprijinul episcopului Visarion, în Anuarul Episcopiei Hotinului, Tipografia Eparhiala “Cartea Românească”, Chişinău, 1930, p. 18; în prezent comunitate Corneşti are statut de parohie ortodoxă din cadrul Mitropoliei  Chişinăului.

[19] Schitul Galiţa, de monahi, în judeţul Hotin, este înfiinţat în malul stâncos al Nistrului înainte de 1800, pe moşia lui Ion Galiţa din Moghilău (Moghilev, n.n.). La anul 1802 mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei se îngrijeşte de el, apoi este nelocuit şi închis până la 1924, când episcopul Visarion îl redeschide, Idem.

[20] Schitul Serbeşti, de monahi, în judeţul Bălţi, pe pârîul Soloneţului, este înfiinţat la 1813, întrâi ca odaie gospodărească a mănăstirii Dobruşa, pe moşia dăruită de Ecaterina, soţia boierului Toma Cosma şi delarat schit în 1924 de episcopul Visarion, Idem; în studiul nostru „Mănăstirea Dobruşa cu hramul în cinstea Sf. Irh. Nicolae”, în Enciclopedia Ortodoxă, vol. XV, p. 513-514, bazându-mă pe date inedite din cadrul Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, am arătat următoarele: După trecea mănăstirii Dobruşa sub ascultare directă a episcopului Visarion Puiu, mănăstirea a luat a doua naştere. Trecând cu vedere mitocul Serbeşti, care au fost donat mănăstirii de către soţia boierului Toma Cozma – Ecaterina, teritoriul ocupând în trecut un teritoriu de 800 ha, episcopul Visarion  a aflat doar un iaz şi o parte din pământ (în jur de 4 ha), spre regret a constatat, că mănăstirea a pierdut paşune şi o parte mare din pământ arabil. Ca răspuns la cererea locuitorilor satului Serbeşti, Episcopia Hotinului a luat decizie din 1 iulie 1925 de a înfiinţa un schit de călugări. Administrarea schitului temporar a fost încredinţată ieromonahului Daniel Groapă, vieţuitorul schitului Rudi. Schitul a avut ca scop premordial dezvoltarea agriculturii şi a viticulturii. Mănăstirea Dobruşa a eliberat în folosul schitului nou-înfiinţat câţiva fraţi şi obiecte necesare pentru amenajarea aşezământului. Soarta schitului de mai departe nu ne este cunoscută.

[21] Schitul episcopiei Bălţi, la 8 kilometre lângă oraşul Bălţi, înfiinţat tot la 1923 de episcopul Visarion, Idem.

[22] Vechi rânduieli ale vieţii monahale, Mănăstirea Dobruşa, 1929.

[23] Vezi articolul nostru despre mănăstirea Frumoasa: „Sveato-Troiţki monastâri sela Frumoasa”, în Nezavisimaya Moldova, 23.06.2005.

[24] Vezi articolul nostru despre mănăstirea Hârbovăţi: „Gherboveţki v cesti Uspeniya Presveatoy Bogorodiţâ mujskoi monastâri”, în Enciclopedia Ortodoxă (Православная Энциклопедия), vol. XI, Moscova, 2006, p. 193-194; reprodus în Pelerinul Ortodox (Православный Паломник), nr. 3 (2007), Moscova, 2007, p. 21-22.

[25] Vezi articolul nostru despre mănăstirea Japca: „Jabski jenski monastâri”, în Nezavisimaya Moldova, nr. 110 (3588), 09.06.2005. p. 3.

[26] Cf. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Editura Trinitas, Iaşi, 1993, p. 82; o scurtă istoriografie a învăţământul teologic din Basarabia noi am prezentat în recenzia, întitulată„O rază de iluminare culturală şi spirituală”, la cartea dr. Nicolae Fuştei, Curierul Ortodox – o rază de iluminare culturală şi spirituală (istorie şi catalogul tematic al articolelor publicate în perioada 24.06.1995-16.06.2005) / Nicolae Fuştei; Acad. de Şt. a Rep. Moldova. Inst. de Ist., Stat şi Drept. – Ch.: PRAG-3, 2006. – 190 p., în Biblio Polis. Revistă de biblioteconomie şi ştiinţe ale informării, editată de Biblioteca Municipală „B.P. Haşdeu” din Chişinău, vol. 23 (2007), nr. 3 (Serie nouă), Chişinău, 2007, p. 111-113.

[27] Proces-verbal din 7 iulie 1925, în ANRM, Fondul. 1217, Inv. 1, Dosar. 119, f. 27-27 v.

[28] Vezi la fel studiul nostru

[29] Şcoală de gorpodărie sătească de fate din Japcă, în Anuarul Episcopiei Hotinului, Tipografia Eparhiala “Cartea Românească”, Chişinău, 1930, p. 16.

[30] Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 403.

[31] Arhim. Timotei Aioanei, Ibidem.

[32] N. Cotos, „Alegerea, investirea şi inscaunarea I.P.S. Mitropolit Visarion”, în Candela, XLV (1935), nr. 1-12, p. 7.

[33] Dorel Man, Op. cit, p. 43.

[34] Тираспольско-Дубоссарская Епархия. Страницы истории, Тирасполь, 2005, p. 9.

[35] Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc, Editura Trinitas, Iaşi, 1993, p. 122.

[36] Mircea Basarab, „Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa centrală. Scurt istoric”, în MitrMold / TV, XII (2002), nr. 5-8, p. 153.

[37] Pr. Mihai Mocanu, „Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, un nedreptăţit al istoriei”, în MitrMold, IV (1994), nr. 1-4, p. 155.