Catehizarea copiilor şi tineretului în viziunea părintelui Ilie Sârbu

Catehizarea copiilor şi tineretului în viziunea părintelui Ilie Sârbu

„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi

să vină la Mine,

că a unora ca aceştia

 este împărăţia cerurilor”

(Matei 19, 14)

Introducere

Urmând poruncii Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate popoarele...” (Matei 28, 19-20), slujitorii Altarului, succesorii Sfinţilor Apostoli, propovăduiesc Evanghelia lui Hristos, învăţând şi pe cei maturi şi pe cei tineri. 

Catehizarea copiilor şi tinerilor întotdeauna a avut un loc însemnat în lucrarea misionară a creştinismului. Din primele secole creştine apar o serie de instituţii eclesiale abilitate să contribuie la catehizarea creştinilor. Ele îi pregăteau pe neofiţi – adică pe cei nebotezaţi, păgâni sau eretici, ca după o perioadă de pregătire spirituală, să primească Taina Sfântului Botez şi să devină membri deplini ai Bisericii Creştine.

Cu timpul se deschid şcoli bisericeşti, care funcţionau pe lângă biserici mari sau catedrale şi mănăstiri. Iar cei dintâi dascăli ai generaţiei în creştere au fost slujitorii bisericeşti, care îmbinau rugăciunea cu studiul, ambele având menirea să crească adevărate personalităţi creştine, trăitori autentici ai celor divine şi cărturari în viaţa de toate zilele.

În astfel de şcoli se încerca o explicare explicită, pentru copii şi tineri, a învăţăturii despre Dumnezeu şi întruparea Lui, despre Sfânta Scriptură şi autenticitatea cărţilor scripturistice, Biserică şi Tainele ei.

În acest sens un brav dascăl al Bisericii ne vine cu unele îndrumări duhovniceşti, adresate în special către toţi cei care sunt în creştere. Este vorba de părintele Ilie Sârbu.

Catehizarea copiilor şi tineretului în viziunea părintelui Ilie Sârbu

Părintele Ilie Sârbu, în studiul său „Catehizarea copiilor şi tineretului, obiectiv prioritar al Bisericii” (în „Altarul Banatului”, an. I (40), mai-iunie 1990, nr. 5-6, p. 50-57) prezintă începutul catehizării Mântuitorului nostru Hristos, urmat de către Sfinţii Săi Apostoli şi preoţii zilelor noastre.

Autorul porneşte de la ideea, că preotul de astăzi nu poate să fie mulţumit doar de cunoaşterea perfectă a tipicului bisericesc. Astăzi, preotul este chemat şi la o intensă activitate – catehetică, antisectară, social-caritativă etc. Toate acestea şi multe altele au devenit deja părţi necesare şi cerinţe importante în viaţa bisericească, pentru mântuirea neamului creştinesc şi în folosul societăţii, care zilnic este provocată şi încercată.

Dar pentru realizarea lucrării catehetice, preotul trebuie să se întoarcă la modelul şi chipul viu – Marele Învăţător şi Catehet, Domnul nostru Iisus Hristos. Hristos, spune părintele Ilie, a avut multe de transmis oamenilor şi lumii, dar a ştiut să se facă ascultat, înţeles, iubit şi urmat. Acest fapt se datorează dragostei şi păcii, aduse de către Mântuitorul.

În mesajul prilejuit de Ziua Copilului, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române spune, că „creştinismul este religia dragostei; Mântuitorul Iisus Hristos este chipul blândeţei şi, prin Biserică, Învăţătura Sa urmăreşte să realizeze pe pământ „pace şi între oameni bunăvoire”, iar atunci când El a zis „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14) a avut în vedere ca ei să fie primii beneficiari ai acestei stări de pace şi bunăvoire”.

Deci, vedem că unul dintre aspectele esenţiale de slujire didactică ale preotului este prezenţa dragostei şi bunăvoirii.

În continuare, părintele Sârbu vorbeşte despre Sfinţi Apostoli şi porunca care au primit-o aceştia de la Hristos să propovăduiască şi să mărturisească despre El. Iar prin hirotonie, care are un caracter de succesiune neîntreruptă şi legătură cu apostolatul, misiunea de predicare a Evangheliei.

Alt aspect necesar pentru preot-catehet, autorul vede prin înzestrarea cu darul înţelepciunii: „catehetul trebuie să dispună de o bună formaţie intelectuală, cu o doză de cunoştinţe care sa-l ajute să trateze complet, competent şi autoritate ştiinţifică temele propuse”. Aici iarăşi ne întoarcem la ideea că preotul trebuie să cunoască mai mult decât rânduiala slujbelor şi Scriptura. Pentru a cunoaşte psihicul uman, a da un răspuns şi un sfat, a susţine credincioşii în plan moral, este absolut necesar ca preotul să aibă cunoştinţe din diverse domenii ale vieţii sociale. Necesar este a studia şi pedagogie, şi psihologia, şi medicina...

Făcând comparaţie cu Mântuitorul, preotul trebuie să devină pentru cei, pe care el îi învaţă, nu numai învăţător, îndrumător, dar şi un părinte, tată, frate, prieten. Formând în jurul său o ambianţă caldă insuflând în discuţiile sale şi lecţii dragoste şi prietenie, catehetul va spori mult la unirea ascultătorilor în duh creştinesc. Astfel, să luăm aminte la cuvintele Cuviosului Serafim de Sarov: „Trăieşte-ţi viaţa în pace şi mii în jurul tău se vor mântui”.

Şi preotul-catehet, la rândul său, urmează să fie un model al vieţii creştine, prin fapte vii, prin gesturi, prin diverse acţiuni şi slujiri, să facă „pildă bună după dânsul”.

Iar la întrebarea: care este terenul principal de activitate ale preotului-catehet? Răspundem ferm: parohia. Şi în sensul acesta includem, nu doar edificiul sau clădirea bisericii, şcoala sau altă instituţie, unde preotul săvârşeşte serviciile divine, dar totul ce îl înconjoară este drept parohie: toată turma, care i-a fost încredinţată de ierarh la hirotonia sa, prin punerea mâinilor. Deci, este vorba de toată populaţia, de la mic la mare.

Metode de catehizare

Se vedem, care sunt probleme cu care poate să se întâlnească preotul-catehet al zilelor noastre şi care metode de catehizare a copiilor şi a tineretului pot fi utilizate la etapa actuală.

În primul rând, nu trebuie de uitat faptul că orice lucrul făcut astăzi, tot astăzi trebuie să aducă roade. Ele pot fi văzute mâne, peste o lună, peste un an de zile. Dar, în dependenţă de aceea cum au fost date cunoştinţe şi principiile teologice, va fi văzut şi rezultat. Drept aceea, amintim şi pilda despre semănător. Astfel, că preotul-catehet este şi un semănător, care lucrează zilnic în grădina dumnezeiască, unde sădeşte şi creşte noi membri, fii şi fiice ale Bisericii lui Hristos. Şi dacă va pune toată căldura inimii, toată lumina minţii şi tot devotamentul de care este capabil, în opera de îndrumare a generaţiei tinere spre culmile spirituale ale Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, atunci lucrarea lui va atinge succesul dorit şi satisfacţia datoriei împlinite.

Autorul aduce metodele de predare, care le stabileşte Pr. Prof. Nicolae Petrescu în manualul său de Catehetită pentru Seminariile Teologice: calea, cursul, direcţia didactică pe care le parcurge dascălul în munca sa de transmitere a cunoştinţelor. În continuare sunt expuse metodele de predare:

• Metoda expozitivă – este metodă de expunere subiectului în faţa celor catehizaţi, fiind formată în formă de monolog didactic, fie ca predică, fie ca meditaţie sau altă expunere şi comunicare catehetică. Aici este invocat exemplul Mântuitorului în predica Sa de pe munte (Matei 5, 7);
• Metoda dialogului – este metoda prin care se caută mai multă comunicare şi dialog între preot-catehet şi cei care-l ascultă. Ea la fel fiind folosită de către Mântuitorul: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Matei 16, 13); „Ce este scris în lege? Cum citeşti?” (Luca 10, 26). Această metodă este mult mai interesantă, pentru că ajută pe copii şi tineri să judece şi să converseze cu îndrumătorul spiritual.

Ambele metode sunt folosite în predarea religiei.

Pe lângă metodele clasice, amintite mai sus, părintele recomandă şi mijloace moderne audiovizuale (dispozitive, filme video, casete şi discuri audio, etc.), adăugând că „adevărul dumnezeiesc rămâne neschimbat, dar metodele prin care se comunică se pot schimba”.

Alt aspect de catehizare, autorul vede în slujbe divine şi cultul creştin-ortodox în general: „în cult şi în lăcaşul bisericii, istoria mântuirii este reprezentată în imagini şi simboluri şi de aceea iconografia este cea mai directă şi explicită metodă de ilustrare şi interpretare a evenimentelor biblice, mai cu seamă pentru credincioşi care nu au acces la textul biblic”.

O necesitate extrem de importantă, părintele Sârbu vede şi în lectura Bibliei, fără care „nu poate exista activitate rodnică, nici îngrijire duhovnicească”, făcând trimite la Omilia a 35-a la Facere a Sf. Ioan Gură de Aur, care spune că „citirea ei (adică a Sfintei Scripturi – n.n.) face sufletul înţelept, înalţă cugetul către ceruri, face pe om plăcut, îl determină să nu se teamă de nimic din cele prezente. Citirea ei este „pavăză mai tare ca diamantul” şi ea dă sufletului o veselie nepieritoare şi o plăcere nesfârşită, îndepărtează răutatea şi îndreaptă spre virtute”. Şi în general citirea literaturii cu conţinut religios-moral poate aduce folos enorm la îmbogăţirea sufletului cu hrană spirituală, atât de necesară tânărului ortodox.

O altă metodă didactică autorul vede în crearea pe lângă parohii a unor asociaţii de copii şi tineri, care va putea contribui eficient în lucrarea de comunicare a adevărurilor Bisericii, precum şi în menţinerea trează a conştiinţei credincioşilor.

Un vast proces catehetic se atribuie familiei şi şcolii. Părintele Ilie vede aici necesitatea colaborării acestor două instituţii de formare a generaţiei tinere cu Biserica. Cunoaştem că uneori nici familia, nici şcoala nu poate rezolva problema creată în viaţa tânărului. Aşa că „eforturile părinţilor şi ale şcolii de a-i forma pe elevi şi tineri în spiritul dreptăţii (ei înşişi fără bază şi trăire spirituală şi pregătirea moral-psihologică – n.n.) ... au rămas în multe cazuri fără rezultat”. Plus la toate aceste – un rol important îl joacă şi predarea religiei în şcoală, care va fi ca lecţie pregătitoare sau cursul de introducere la cele ce urmează în cadrul parohiei.

În încheiere, Prea Cucernicia Sa spune că există şi alte metode – bune şi frumoase, dar care pot apărea de la caz la caz, în dependenţă de preotul-catehet, de pregătirea lui teologică, morală şi psihologică, de mediul, unde se desfăşoară aceste lecţii sau cursuri. Dar rămânem la unica idee că toată activitatea sa învăţătorească, misionar-catehetică, preotul trebuie să o desfăşoare cu dragoste, cu căldura inimii, cu jertfire de sine, cu smerenie şi blândeţe, având în memorie modelul viu şi sacru – modelul Marelui Învăţător, Domnul nostru Iisus Hristos.

Concluzii

Părintele Ilie Sârbu vine cu un studiu serios în vederea desfăşurării unei activităţi didactice a Bisericii noastre dreptmăritoare, aceasta  fiind una din prerogativele principale ale ei în zilele noastre. Deşi se resimt schimbări în diverse domenii ale activităţii umane, Hristos şi învăţătura sa rămân aceleaşi mai bine de două milenii. Esenţa, dogma, rămâne neschimbată până astăzi, atâta doar că modalitatea apropierii sau însuşirii celor dumnezeieşti se schimbă de la epocă la epocă, de la societate la societate. Fiecare se apropie în felul său de acea “Cale, Adevăr şi Viaţă”. Important să ne îngrijim de cei în creştere, încât să avem o societate sănătoasă şi integră.

Sperăm că această tratare va fi încă drept un izvor întru activitatea pe care urmează să o desfăşurăm, noi, cei care dorim să fim slujitori ai Bisericii lui Hristos.

Pr. Dr. Maxim MELINTI