Biserica și pastorația migranților

 

BISERICA ŞI PASTORAŢIA MIGRANŢILOR:

ŞANSE, PROBLEME ŞI PERSPECTIVE

Migraţia a devenit un fenomen foarte răspândit în lumea modernă şi priveşte toate naţiunile, fie că sunt ţări de plecare, fie de tranzit sau de sosire. Ea se referă la milioane de fiinţe persoane şi reprezintă o provocare pe care Biserica trebuie să o primească şi să o înfrunte în spiritul evanghelic al dragostei: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39).

Între persoanele, care sunt cei mai nevoiaşi, sunt migranţi fără documente, refugiaţi care au nevoie de azil, refugiaţi din cauza conflictelor persistente şi violente din multe părţi ale lumii şi victimele – în majoritate femei şi copii – crimei teribile, care este traficul de fiinţe umane.

La baza acestor situaţii stau intenţii şi acţiuni păcătoase în contradicţie cu Evanghelia, care se constituie într-un apel pentru creştini de pretudindeni de a învinge răul prin bine.

În ultimii ani se organizează tot mai multe întruniri, seminare, proiecte cu referinţă la prevenirea fenomenului migraţiei şi exodului. Este atât o problemă a statului, cât şi a Bisericii.

Din cauza lipsei locurilor de muncă, a salariului mizerabil, a lipsei vreunui stimul pentru oamenii de artă, de ştiinţă, etc., mulţi conaţionali de-ai noştrii părăsesc Ţara. De fapt, aceasta este problema mai multor ţări.

Mai cu seamă în partea de centru şi sud a republicii poţi afla că majoritatea oamenilor apţi de muncă au format „orăşele” în mai multe ţări dezvoltate din Europa (Italia, Anglia, Portugalia etc.). Unii mai descurcăreţi au emigrat în Canada. Iar jumătate din populaţie şi-a făcut cetăţenie română şi rusă şi s-a stabilit în aceste ţări. Criza prin care trecem la acest început de secol şi mileniu nu poate fi acceptată de un om naţional. Nu sunt educatori, nu sunt mame care ar genera viaţă, nu sunt profesori buni, specialişti în toate domeniile, bătrânii rămaşi devin tot mai puţini, iar copiii sunt lăsaţi practic în voia soartei.

Printre motivele de emigrare individuală sau cu familia restrânsă pot fi  enumerate următoarele: persecuţia ideologică (politică sau religioasă), studii, schimb de experienţă (în programe finanţate de organizaţii guvernamentale sau non-guvernamentale), căsătorie (partenerul este cetăţeanul unei altei ţări), munca legală sau la negru. Tot mai multe femei şi fete solicită confirmarea din partea Bisericii că sunt de credinţă creştină şi că nu au primit Taina Cununiei, pentru a putea pleca peste hotare (ca regulă în Grecia sau Italia) şi a întemeia familii în condiţii mai bune de viaţă.

Vorbind despre migranţi şi refugiaţi, Biserica întâi de toate poartă grija de personalitatea oamenilor, le simte  nevoia de a acorda un ajutor minim, drepturi minime şi o participare la viaţa socială.

Biserica creştină conştientizează interesul faţă de soarta migranţilor ca datorie proprie şi se străduie să uşureze suferinţa aproapelui. În majoritatea ţărilor din Europa, apare o îngrijorare faţă de creşterea numărului persoanelor străine şi a numărului de conflicte între populaţia autohtonă şi străini. Pentru populaţia autohtonă pericolul principal constă în faptul că cei veniţi din exterior pot zdruncina echilibrul societăţii.

A venit timpul când trebuie să refuzăm la concepţia despre migraţie ca fenomen ideologic şi să primim această problemă cu milostenie şi răbdare,  dar tratat cu indeferenţă – devine un păcat grav.

Biserica creştină, care veghează pacea şi liniştea în lume, cheamă pe toţi la dragoste reciprocă, răbdare, dreptate, ajutorarea şi, după posibilitatea fiecăruia, la susţinerea migranţilor şi refugiaţilor.

Biserica creştină vede datoria sa în susţinerea celor mai puţin protejate categorii de migranţi şi refugiaţi. Baza lor legală trebuie să fie rezolvată cât mai curând.

În această ordine de idei, Biserica se adresează în repetate rânduri către autorităţile statelor cu apelul de a crea condiţii minime pentru migranţi, care uneori sunt vagabonzi. Biserica creştină apelează şi la organizaţiile internaţionale: ajutaţi aceşti oameni nenorociţi[1]. Ea ne îndeamnă pe fiecare să urmăm porunca Mântuitorului: „Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primeşte” (Matei 18, 5).

Misiunea Bisericii prevede şi pastoraţia migranţilor, refugiaţilor, emigranţilor, pentru că anume în situaţia aflată, aceşti oameni sunt lipsiţi de hrana spirituală, cad în deznadejde, pierd interesul şi scopul de a mai trăi. Aici apar şi cazuri de suicid, violenţă fizică şi alte activităţi contra legii.

Migraţia, ca şi oricare alt fenomen social, are aspecte pozitive şi negative. Printre aspectele ei pozitive am menţiona schimbul de populaţie, cunoaşterea interculturală şi inter-religioasă, schimbul de experienţă, ajutorarea reciprocă în caz de conflict într-o anumită regiune.

Din păcate, trebuie să constatăm şi mai multe aspecte negative. În primul rând este vorba de cele pentru familie.

Foarte des întâlnim cazul familiilor despărţite, când unul din soţi sau ambii pleacă şi copii rămân pe seamă bunicilor, vecinilor sau a rudelor, care la rândul lor nu atrag atenţia cuvenită copiilor abandonaţi, ba mai mult – îi lasă în stradă. Astfel, copiii rămân singuri faţă-n faţă cu greutăţile şi ispitele societăţii noastre.

Părinţii-migranţi devin neputincioşi în faţa unei situaţi în care şcoala şi societatea impun copiilor lor modele şi valori non integrate cu valorile familiale. Iar lucrul acesta dă naştere uneori la conflicte ce sfârşesc fie printr-o totală şi amară capitulare a părinţilor, fie printr-o totală separare a copiilor de părinţi, din cauză că tinerii şi-au însuşit o cultură diferită, incapabilă să asimileze valorile părinteşti[2]. La fel şi datorită îndepărtării de familie, fie sunt incluse alte persoane în viaţa afectivă, şi de aici pericolul disoluţiei propriei familii, fie este trecut pe primul plan câştigul material, neglijând valorile spirituale care conferă persoanei un anumit echilibru interior.

Aspectele negative ale migraţiei şi se răsfrâng asupra parohiei. În faţa suferinţei familiilor despărţite din cauza migraţiei, este clar că creşte şi numărul celor plecaţi din ţară, se micşorează numărul membrilor comunităţii religioase a satului sau a regiunii, Biserica creştină suferă. Suferă pentru că familia, cea binecuvântată de Biserica, este parte componentă a Bisericii Universale, Ecumenice.

Biserica totdeauna în slujbele sale înalţă rugăciuni pentru „cei ce călătoresc pe ape, pe uscat, şi prin aer...”. La tema rugăciunii pentru migranţi vorbea într-un mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Migrantului şi a Refugiatului Sanctitatea Sa, Ioan Paul al II-lea, Pontificul Bisericii Romano-Catolice: pentru cei emigranţi şi refuguaţi trebuie să fie oficiată o rugăciune deosebită pentru necesităţile tuturor celor care, din orice motiv, sunt departe de casă şi de propria familie. De asemenea, trebuie să fie şi o zi de reflecţie profundă asupra îndatoririlor tuturor creştinilor în raport cu aceşti fraţi şi surori[3].

Un alt moment important menţionat de Sanctitatea Sa, a fost acela că Sfânta Euharistie, care de fapt pe lângă formulă, dogmă etc., este un obiect sfânt şi haric care uneşte toate popoarele la Litughie şi care este o hrană deosebit de importantă pentru fraţii şi surorii noştrii aflaţi în afară ţării noastre.

Din acest context rezultă pentru pastoraţia imigranţilor importanţa formării capelelor sau chiar a bisericilor pentru comunităţile naţiunii respective, fie români, ruşi, etc. Este îmbucurător faptul când într-o ţară îndepărtată şi străină culturii şi gândirii obişnuite pentru confraţii noştrii se găsesc locaşuri, unde oricine poate să audă rugăciunea în limba lor maternă, să se spovedească la preot şi să primească Sfintele Taine, în deplină înţelegere verbală.

Alt aspect, care depinde şi de cei care pleacă – imigranţi, şi între cei care vin – emigranţi – este respectarea legilor, culturii şi tradiţiilor naţionale a ţării care i-a găzduit. Este o datorie şi o obligaţie sfântă, căci precum ne învaţă Apostolul Pavel: „cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei sub lege, ca unul sub lege, deşi eu nu sunt sub lege, ca să dobândesc pe cei sub lege... dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea” (I Corint. 9, 20-23). Este firesc ca cei care-şi lasă casa şi patria să devină într-o ţară străină „iudei”, ca să câştige „banul”, dar să rămână vredinici fii şi fiice a Bisericii Mame.

Scăderea permanentă a turmei celor păstoriţi din cauza pustiirii satelor, predominarea materialului faţă de spiritual la omul de azi, dispariţia valorilor familiale sunt motive întemeiate pentru ca preoţii să se implice mai activ în îndrumarea credincioşilor săi. Or, dacă un preot trebuie să-i încurajeze şi să-i determine pe credincioşi de a se mulţumi cu ceea ce au, să rămână uniţi până în iltima clipă, să-şi crească împreună odraslele, să se îngrijească, în primul rând, de suflete decât de cele materiale, în realitate ei înşişi de multe ori lasă parohia şi pleacă la muncă peste hotare, sau, şi mai grav, sunt acei intermediari care organizează plecările peste hotare. Multe într-o parohie pornesc de la viaţa şi atitudinea preotului. Tocmai el este acela care trebuie să dezvolte dragostea faţă de neam şi credinţă. 

Un alt aspect al problemei este şi pregătirea duhovnicească a celor care pleacă din ţară. Ar fi un lucrul foarte „aplaudabil” dacă preotul, cunoscând persoana care pleacă, să o îndrumeze cu un sfat duhovnicesc, dându-i şi o carte de rugăciune şi, dacă este posibil, – adresa bisericii sau comunităţii creştine din ţara respectivă. În aşa fel, creştinul va simţi nu numai binecuvântarea Bisericii-Mame, ocrotirea şi aripa ei nevăzută, dar şi se va simţi un „delegat” al bisericii din localitatea dată, şi va încerca să-şi păstreze condiţia de creştin şi fidel credinţei strămoşeşti, datinilor şi tradiţiilor părinţilor. Iar atunci când se va întroarce în patrie se va bucura nu numai de cele câştigate prin muncă, studiul sau schimbul de experienţă, dar şi de o stimă a confraţilor şi concetăţenilor.

În contextul celor expuse mai sus, considerăm necesară formarea unor centre obşteşti, pe lângă organizaţiile guvernamentale abilitate, care în colaborare cu organizaţii internaţionale, non-guvernamentale şi sociale să lucreze într-o direcţie şi idee comună – ajutorarea celor care au nevoie de atenţia noastră, de grija şi căldura spirituală, de hrană şi adăpost. Centrul ar avea nevoie de următoarele secţii, care s-ar ocupa de diverse aspecte ale trăirii migranţilor şi refugiaţilor:

1. Secţia de informare. Având informaţia despre migranţi, putem cunoaşte situaţia lor la momentul de faţă, numărul lor, problemele şi greutăţile cu care ei se confruntă zilnic într-o societate străină;
2. Secţia de acordare a ajutoarelor umanitare şi materiale;
3. Secţia editorială, pentru a prigăti materiale speciale de infromare, literatură tematică;
4. Secţia juridică. Acestă secţie are ca scop consultare migranţilor;
5. Secţia de pregătire a lucrătorilor sociali în domeniul migraţionismului;
6. Secţia de ajutor pastoral-misionar. Este secţia în care Biserica cu toate puterile sale ar putea realiza activitatea sa caritativă.

În concluzie doresc să dau citirii cuvintele Prea Fericitului Daniel Ciobotea, adresate binecredinciosului popor cu prilejul sărbătorii Naşterii Mântuitorului:

„Astăzi, într-o lume din ce în ce mai lipsită de pace sufletească şi de comuniune, nu trebuie să ne înstrăinăm de Biserică şi de viaţa ei, ci să o ajutăm şi să o iubim ca fii şi fiice ale ei. Chiar şi atunci când mergem în străinătate, să căutăm o biserică ortodoxă românească pentru a ne ruga în duminici şi sărbători acolo, păstrând legătură cu Biserica Mamă din România.

Foarte adesea înstrăinarea de Biserica strămoşească a poporului român devine şi înstrăinare de identitatea noastră proprie, de istorie, cultura şi spiritualitatea neamului nostru. Înstrăinarea de Biserică şi de viaţă creştină ortodoxă devine uneori şi înstrăinare de propria noastră familie, părăsind credinţa ortodoxă şi trecând la alte credinţe. Dar şi divorţul dintre soţ şi soţie, abondanarea copiilor de către părinţi şi abondanarea părinţilor în vârstă de către fiii sau fiicile lor sunt forme dureroase ale înstrăinării de familie şi de noi înşine, cu urmări negative pentru întreaga societate. 

Vedem adesea că înstrăinare aduce însingurare şi suferinţă, pe când rugăciunea multă şi iubirea frăţească arătată în fapte bune, de ajutorare a oamenilor, aduc viaţa şi bucurie în familie şi în societate”[4]. 

Pr. Maxim MELINTI

Note:

[1] DinBiserica vis-a-vis de chemarea migraţiei în Rusia // www.portal-credo.ru.

[2] Pr. Wilhelm Dancă. Emigraţia: pericol al familiei creştine? // www.catolica.ro.

[3] Vezi A LXXXIX-a Zi Mondială a Migrantului şi a Refugiatului. Pentru o angajare de a învinge orice rasism, xenofobie şi naţionalism exasperat. Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Migrantului şi a Refugiatului. 26 ianuarie 2003 // www.ercis.ro/biblioteca/magisteriu.asp?id=259.

[4] Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei Daniel Ciobotea, Naşterea lui Hristos – vindecarea de înstrăinare. Pastorală de Crăciun, 2004, Trinitas, Iaşi, 2004, p. 7.